America nu se va retrage de pe scena mondială
Unilateralismul nu e totuna cu izolaționismul.
Democrații ăștia închistați! Republicanii ăștia globaliști! Săptămâna trecută, când forțele americane i-au lovit pe rebelii Houthi din Yemen, unii stângiști din Congres au obiectat la acțiunea în sine, la lipsa încuviințării parlamentare pentru ea ori la ambele. Pe de altă parte, liderul republicanilor din Senat și președintele republican al comisiei de externe a Camerei nu și-ar fi dorit nimic mai mult decât ca Joe Biden să-i fi lovit și mai puternic, și mai de timpuriu. Mitch McConnell [senatorul tocmai amintit – n.trad.] a declarat că America trebuie să protejeze „comerțul internațional” de entitățile răufăcătoare – o afirmație care ar fi sunat foarte potrivit în paradisul liberal al anilor ’90, scrie THE FINANCIAL TIMES, potrivit stiripesurse.ro.
Ar fi o lecție de deprins de aici, dar tinde să fie instabilă, iar de data aceasta nu există nici o șansă să fie ascultată.
Nu-i mai numiți pe republicani izolaționiști. (Numiți-i altfel, totuși.) America lui Donald Trump e cea care a asasinat un general iranian și a bombardat cu rachete Siria. America lui Barack Obama e cea care a condus „din spate”. Populiștii de dreapta pot fi izolaționiști, dar sesizează rapid amenințările externe. Democrații pot fi internaționaliști sinceri, dar și ezitanți și pasivi. De-a lungul ultimului deceniu – luna următoare se împlinesc 10 ani de când Putin a anexat Crimeea, în vremea lui Obama – întrebarea care partid a fost mai neglijent și mai delăsător în politica externă nu a primit încă răspuns.
Citeşte şi: Dănileț infirmă categoric că va lucra la BNM – Stiripesurse.md
Cred că problema constă aici în faptul că comentatorii pun semnul egalității între unilateralism, care este o metodă sau chiar numai un set de mijloace, și izolaționism, care este un obiectiv de atins. Ei bine, următorul președinte republican va fi un unilateralist, chiar și dacă ar fi Nikki Haley sau Ron DeSantis. Dar izolaționist? Cu excepția cazului în care am goli cuvântul de orice înțeles, acest lucru ar presupune o restrângere considerabilă a prezenței externe a SUA. Ar implica un soi de sfioșenie în fața adversarilor. Cât de plauzibil e așa ceva?
America nu se va retrage de pe scena mondială
Fie și numai obsesia Chinei e capabilă să-i mențină pe republicani conectați la lumea exterioară. Dar nu e doar ea. Și importanța pe care o conferă ei comerțului are același efect. Cu excepția cazului în care SUA s-ar apuca să-și transforme economia într-una de asediu, ele vor resimți întotdeauna efectele unor evenimente îndepărtate prin prețurile produselor de larg consum. Astfel că până și un republican cu cea mai tranzacțională viziune despre lume, în care absolut orice e socotit în dolari și cenți, sfârșește prin a susține rolul de polițist al Americii. Mai bine asta decât vreo perturbare costisitoare a rutelor maritime. „Nu există atei în tranșee” [în sensul că frica de moment invocă supranaturalul – n.trad.] – spune o veche zicală. Ei bine, nu există nici izolaționiști în supermarket-uri. Cine se poate îndoi că, pentru a preveni inflația în țară, Trump i-ar fi atacat pe acei Houthi care terorizează navele de marfă în Marea Roșie? Materialismul lui își are și el foloasele proprii.
În realitate, caracteristicile cel mai puțin atrăgătoare ale republicanilor sunt aceleași care îi împing spre lumea largă. De pildă șovinismul lor. Un fluturător de drapel nu poate contempla ideea de a face un pas înapoi în fața unui venetic ordinar. Ceea ce pare la prima vedere un amor propriu ridicol e adesea lucrul care împinge partidul la acțiuni externe. Loviturile împotriva conducătorului sirian Bashar al-Assad sunt exemplul perfect, dar nu singurul.
Cum a prins rădăcini ideea că America ar tânji dintotdeauna să părăsească lumea? Țara și-a petrecut secolul 19 extinzându-se spre vest, chiar până în Filipine. În ultimii vreo 80 de ani – o treime din toată durata vieții acestei republici – SUA au fost forța mondială omniprezentă. Faza izolaționistă a fost 1919-1941: dezastruoasă, da, dar și excepțională, motiv din care oricui îndrăznește acum să șoptească măcar „America mai întâi” i se aduce aminte cu reproș de epoca aceea, și numai aceea. Năzuința inerentă a Americii la o viață liniștită a devenit unul dintre acele stereotipuri care se încăpățânează să persiste în ciuda tuturor evidențelor contrare – la fel ca „realitatea” cum că puțini cetățeni americani au pașaport.
America nu se va retrage de pe scena mondială
Pe măsură ce acest an electoral va curge, iar cuvântul „izolaționist” va zbura pe ici și colo fără vreun motiv întemeiat, nu uitați de următoarea întrebare: există măcar un republican, de orice fel de nuanță, care pledează pentru reducerea cheltuielilor militare? Și nu vorbesc de vreo dezarmare navală ca în anii ’20, ci doar de o tăiere palpabilă a bugetului Pentagonului. Dacă nu auziți nici unul, puteți ignora vorbăraia despre izolaționism. E drept, nimeni nu știe ce ar face republicanii pentru a apăra Taiwanul – dar nu se poate spune același lucru despre oricare administrație americană? Da, bețele băgate în roatele Ucrainei sunt o prostie, dar e suficientă numai această poziție pentru a defini întregul program al partidului drept izolaționist? Un partid care vrea să acționeze mai mult contra Chinei?
Există candidați mai buni decât America, demni de a fi suspectați de izolaționism. E un grav handicap pentru lumea liberă faptul că a doua și a treia economie din cadrul ei, Europa și Japonia, nu își convertesc bogăția în influență geopolitică. Cel puțin Japonia deține pretextul unei constituții pacifiste concepute într-o altă epocă. Dar care e pretextul Europei pentru a juca un rol foarte periferic în conflictul israeliano-palestinian sau pentru a avea nevoie de aproape un an pentru a surclasa ajutorul american pentru Ucraina? Nimănui nu i-a trecut prin cap să acuze continentul de izolaționism. Poate că ar trebui să-i tratăm cu aceeași deferență și pe oamenii de dincolo de Atlantic.
