Tradiții neștiute de Paște: Ce înseamnă Paștele Cailor și cu ce aliment se făceau vrăji în vremuri străvechi!
Ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar întotdeauna regulile se respectă de Paști. Pe de altă parte, Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere.
În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute” sau „pe nevăzute”, potrivit stiripesurse.ro.
Citește și : Andrei Galațchi, ‘omul lui Șor’ a fost eliberat din arest preventiv
În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor şi păsărilor.
Pe de altă parte, Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.
Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus.
Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi români, osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă şi carne.
Românii prețuiesc cel mai mult curățenia și bucatele
Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă. Ca şi în celelalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic, de Paşte se fac sacrificii violente (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului sau viţelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprind luminile, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc.
Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte „feluri” de Paşti: Paştele Blajinilor, sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor, sau Lunea Morţilor, care este dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor capabile să se ospăteze şi se se bucure de sărbătoare, la fel ca cei vii.
Şi tot aşa a fost „inventat” Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul aşteaptă”, a nu te ţine de cuvânt. În legendele nativităţii şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.
