Există o argumentație care e considerată de unii o justificare sofisticată a admonestării din Biroul Oval a lui Volodimir Zelenski de către Donald Trump și JD Vance. Iat-o rezumată aici:
„SUA cheltuiesc miliarde pe războiul din Ucraina, care nu e legat de vreun interes vital al nostru și care e imposibil de câștigat. Principala problemă de rezolvat a politicii noastre externe e competiția strategică America-China. Însă ostilitatea noastră automată față de Rusia – constând în principal în indiferența noastră trufașă față de nemulțumirile legitime ale Moscovei, în sprijinul acordat orbește Ucrainei și în retorica ipocrită contra invaziilor – nu a făcut altceva decât să-i consolideze lui Vladimir Putin alianța cu Beijingul și cu alți actori negativi de la Phenian și Teheran, scrie THE NEW YORK TIMES, potrivit stiripesurse.ro.
Situația nu e numai contraproductivă: riscă să degenereze în Al Treilea Război Mondial. La fel cum a procedat și Dwight Eisenhower în cazul Războiului din Coreea, cel mai bun lucru pe care-l poate face Trump e să oprească acest conflict printr-un armistițiu care să-i conserve Ucrainei independența, dar și să admită că ea nu-și va mai putea recupera fostele frontiere. Dacă europenii vor să preia ei sarcina apărării Ucrainei, e treaba lor; oricum a trecut demult vremea în care ar fi trebuit să-și ia în serios propria securitate, în loc să stoarcă de bani America, care oricum nu-și mai permite să acorde asemenea subvenții, dată fiind datoria noastră colosală.
Citeşte şi: Droguri găsite într-o unitate militară din R. Moldova – Stiripesurse.md
Pe de altă parte, SUA așteaptă de la Ucraina plăți în schimbul ajutorului acordat deja, în principal sub forma unor minerale cruciale. Și vom lucra în continuare pentru a scoate Moscova de pe orbita Beijingului, nu în ultimul rând și prin primirea Rusiei înapoi în G7 și în alte consilii occidentale. Cât în privința problemei morale: dacă Richard Nixon a fost capabil să trateze cu un monstru precum Mao Zedong, atunci de ce n-ar putea Trump să trateze cu Putin?”
Acum haideți să vedem de ce această argumentație nu poate sta în picioare.
În primul rând, revendicările lui Putin de la Occident nu au apărut odată cu sprijinul acordat Ucrainei de administrația Biden în ajunul invaziei din 2022, și nici cu susținerea administrației Obama pentru Revoluția Maidan din Ucraina din 2014. Nu au apărut prima oară nici în 2005 – într-o perioadă relativ calmă a relațiilor Rusia-Vest -, când Putin a calificat colapsul URSS drept „cea mai mare catastrofă politică a secolului”. N-au apărut nici odată cu extinderile NATO, care, după cum corect evidențiază Rahm Emanuel [diplomat american – n.trad.], nu au constat în deplasarea alianței către est, ci în cea a Blocului Estic către vest, dintr-o bine întemeiată teamă de Rusia.
Acele revendicări au apărut în 1989, când Putin, pe atunci un ofițer KGB detașat în Germania de Est, a fost martor la prăbușirea puterii sovietice – adică propria lui putere – sub presiunea puterii populare. Principiul fundamental al regimului de 25 de ani al lui Putin a fost în consecință restabilirea puterii sovietice în detrimentul puterii populare. El chiar a reușit să facă acest lucru prin lichidarea democrației, asasinarea opozanților, atacuri cibernetice în țările vecine, invazii, violarea repetată a unor acorduri internaționale venerabile și interferențe ilegale în politica statelor occidentale.
Putin nu este vreun apărător indignat al intereselor istorice ale Rusiei. E un agresor nociv aflat în urmărirea unei ambiții profund personale. O victorie în Ucraina nu-i va satisface ambiția: i-o va ațâța.
În al doilea rând, e discutabil dacă războiul din Ucraina poate fi câștigat sau nu, dat fiind că Kievul a demonstrat deja că e capabil să țină pe loc o invazie rusească masivă, vreme de trei ani și în ciuda ajutorului militar dureros de insuficient și tardiv al Vestului. Procedând astfel, a inventat tactici care se vor dovedi vitale pentru propria nostră apărare în războaiele viitoare – un dar mai prețios pentru securitatea noastră decât orice cantitate de minerale ucrainene. Și a distrus un procent apreciabil din capacitatea de luptă a Rusiei, oferindu-i astfel alianței NATO timp suficient pentru a se reînarma înainte de următorul asalt rus.
Mai important, ideea de a ajuta acum Ucraina nu are în vedere recuperarea Crimeii, ci a-i conferi Kievului o poziție de forță din care să poată negocia sfârșitul războiului – asigurându-se astfel și că Rusia nu va fi tentată să-l repornească odată ce-și va fi refăcut capacitatea militară. Reducerea ajutorului militar pentru Ucraina are efectul opus: face un viitor război mai probabil, nu mai improbabil.
În al treilea rând, apropierea lui Putin de China nu e un produs secundar al războiului din Ucraina. Mai degrabă e invers: abia după proclamarea parteneriatului său „fără limite” cu Xi Jinping pe 4 februarie 2022 s-a simțit Putin suficient de sigur pe sine pentru a invada Ucraina, 20 de zile mai târziu. Parteneriatul, la care se lucra deja de ani buni, tocmai a fost reafirmat acum câteva zile – în ciuda eforturilor conciliatoare vizibile ale lui Trump față de Putin. Motivul e unul simplu: indiferent ce vulnerabilități pe termen lung are Rusia în raport cu China, Putin și Xi sunt păsări împărtășind același penaj ideologic, hotărâte să răstoarne ordinea mondială liberală condusă de SUA și s-o substituie cu o ordine autocrată revanșardă.
Ceea ce înseamnă că abandonarea Ucrainei de către administrația Trump nu ne va întări mâna contra Chinei: doar îi va demonstra lui Xi cu agresiunea dă în cele din urmă roade, tot așa cum până la urmă și America va ceda. Lucru care nu va face nimic pentru a scoate Moscova de pe orbita Beijingului; din contră, le va consolida alianța și va încuraja noi contestări fundamentale la adresa ordinii mondiale, poate inclusiv printr-un efort comun de a ajuta Iranul să obțină arma nucleară – o rețetă mult mai sigură pentru Al Treilea Război Mondial decât persistența sprijinului pentru Ucraina.
Cum le sună cele de mai sus secretarului de stat Marco Rubio sau consilierului de securitate națională Mike Waltz?
În al patrulea rând, trădarea Ucrainei anunță probabilul deces al NATO. Scopul originar al alianței este, conform faimoasei formulări a Lordului Ismay, să-i mențină pe americani în Europa, pe ruși pe dinafara ei, iar pe germani neînarmați. Sub Trump e aproape pe dos: americanii sunt pe dinafara Europei, rușii în interiorul ei, iar germanii (și încă dintr-aceia de soi nepotrivit) se înarmează.
Aceasta nu e o soluție pentru a-i determina pe europeni să susțină mai mult din costul apărării comune. E o invitație la haos. Unele țări europene vor încerca să păstreze ceva ce aduce cu vechea ordine liberală; altele vor deveni state clientelare ale lui Putin; iar altele se vor avânta pe cont propriu în politica externă, în direcții impredictibile. Nu ultima dintre naivitățile îngâmfate legate de romanța dintre JD Vance și Alternativă pentru Germania ține de faptul că partidul e anti-american: șefa lui, Alice Weidel, a comparat poziția Germaniei față de SUA cu aceea a unui sclav.
În al cincilea rând, ideea că nu ne permitem să ajutăm Ucraina e ridicolă: ajutorul nostru e o fracțiune minusculă din bugetul federal, iar Ucraina și-ar putea chiar permite să-și cumpere singură necesarul de arme dacă SUA și Europa i-ar acorda acces deplin la activele rusești poprite. Întrebarea mai importantă e următoarea: cât va trebui să cheltuim în deceniile următoare pentru a ne apăra de axa Rusia-China-Iran-Coreea de Nord, care se va simți încurajată de un final favorabil al războiului din Ucraina?
În vine, e bizar când vezi că mișcarea lui Trump care altfel perorează contra progresiștilor fiindcă refuză să creadă în bunătatea și excepționalismul Americii pot avea o viziune atât de naivă în privința motivației adversarilor noștri – și una atât de nerușinat de cinică în privința utilizării puterii americane. Soldații noștri n-au luat cu asalt plajele Normandiei de dragul obținerii de profit de pe urma vinului francez și cărbunilor germani. Au făcut-o pentru a avea o lume mai liberă, în care America putea prospera onorabil, iar nu pe spinarea altuia.
Winston Churchill e adesea creditat cu o versiune ori alta a aforismului conform căruia se poate conta că America va face întotdeauna lucrul corect – după ce va fi epuizat toate celelalte posibilități. O speranță care sub administrația Trump pare mai incertă ca oricând.
