Născut la Bârlad, la 20 martie 1820, Alexandru Ioan Cuza a urmat pensionul Cuenin din Iași, apoi a fost trimis la studii în Franța (1831-1835), luându-și bacalaureatul în litere. A studiat apoi dreptul, dar fără a obține vreo diplomă.
Revenit în țară, în 1848 s-a numărat printre semnatarii Petiției Proclamație adresată domnitorului Mihail Sturdza. Arestat, la ordinul acestuia, a reușit să evadeze, în timp ce era dus de o escortă în Imperiul Otoman, notează Muzeul Național de Istorie a României, pe pagina de Facebook a instituției.
A trecut în Transilvania, apoi în Bucovina, Viena, Paris și Constantinopol, de unde s-a întors în Moldova cu Grigore Al. Ghica, numit domn al Moldovei în 1849. Sub acesta, a fost președinte al judecătoriei Covurlui, ministru de interne (feb.-oct. 1851), pârcălab de Galați (numit în iunie 1856).
În iunie 1857 a demisionat din funcția de pârcălab, acuzând falsificarea listelor electorale în timpul alegerilor pentru divanul ad-hoc al Moldovei, la care a participat ca deputat de Galați.
Ales, în ianuarie 1859, domn al Moldovei și apoi al Țării Românești, a acționat pentru recunoașterea dublei alegeri și apoi a unificării guvernelor și parlamentelor celor două țări de către Poartă și puterile garante.
După 2 mai 1864, când și-a mărit prerogativele impunând modificarea Convenției de la Paris (1858), ce juca rolul de Constituție a Principatelor, a realizat reforme importante, precum cea rurală, cea electorală și a învățământului, secularizarea averilor mănăstirești.
Dar, din cauza conducerii autoritare, o coaliție formată din conservatori și liberalii radicali l-a forțat să abdice în februarie 1866. S-a retras în Viena, apoi la Paris. S-a stins din viață la Heidelberg, în mai 1873.
