În culturile considerate păgâne, se spune că ouăle erau un simbol al fertilității și renașterii. Primii creștini le-au folosit pentru a prezenta frânturi din Biblie, pornind de la mormântul gol din care a înviat Domnul Iisus.
O legendă spune că Maria Magdalena, în eforturile ei de a răspândi Evanghelia, a mers la împăratul Romei și l-a salutat cu „Hristos a înviat”. El i-a arătat un ou de pe masă și i-a răspuns ironic: „A înviat cam cât e oul ăsta de roșu”. Se zice că oul a devenit imediat roșu-sângeriu.
Se spune că oul roșu de Paște ne apără de rele și ne protejează contra diavolului. Prin urmare, casa care are pe masă ouă roșii este ferită de duhurile rele. Tocmai de aceea, în Vâlcea, de exemplu, în Joia Mare era îngropat un ou roșu.
În anul 1937 apărea cartea Ouăle de Paști, un amplu studiu de folclor realizat de autorul Artur Gorovei, academician, etnograf, folclorist român, născut la Fălticeni. Acesta a prezentat pentru prima oară, în octombrie 1928, la Congresul Internațional de Artă Populară din Praga, cum sunt vopsite și ornamentate ouăle de Paște în țara noastră. Gorovei spunea că oul roșu a rămas la români, alături de cruce, un simbol al biruinței în lupta cu diavolul, potrivit historia.ro.
Există mai multe legende despre originea sa. Una dintre ele, din județul Mehedinți, zice că, după de Iisus a fost dus la Pilat, o ploaie de pietre a căzut asupra sa și toate s-au preschimbat în ouă roșii.
Un ou roșu și o „păsculiță”
Gorovei a cules și o legendă din târgul Boian din Bucovina: după răstignirea Domnului Iisus, un mesean a spus la un ospăț că Mântuitorul va învia, însă, reticent, un altul a strigat așa: „Când va învia cocoșul pe care-l mâncăm acuma și când se vor preface ouăle acestea în ouă roșii, atunci va învia și Hristos”. Legenda zice că, printr-o minune, cocoșul a început să cânte, iar ouăle s-au făcut roșii.
Tot în Bucovina, se spune că Sfânta Maria s-a dus pe Golgota, unde Hristos era crucificat, cu un coș cu ouă. Sângele lui le-a colorat în roșu și Mântuitorul le-ar fi zis celor prezenți: „De acum înainte și voi veți creștina și veți «zugrăvi» ouă, în amintirea răstignirii mele, precum am făcut eu astăzi”. După Înviere, Sfânta Maria a vopsit ouă și a pregătit un coș cu păsculițe (cuvânt moldovenesc arhaic). Pe drum, îi saluta pe oameni cu „Hristos a înviat!” și le dădea câte un ou roșu și o păsculiță.
În Crișana există credința că o femeie s-a dus la sfânta cruce unde era răstignit Domnul, a sărutat-o și a pus lângă ea un coș cu ouă. După ce a ridicat marama de pe ouă, a văzut, spre surprinderea ei, că toate erau roșii. Tot în Crișana, ouăle roșii sunt considerate a fi lacrimile mironosițelor care l-au plâns pe Iisus răstignit pe cruce, lacrimi care s-au transformat în ouă roșii, pe care copiii se înghesuiau să le adune. În Bucovina se mai crede că Hristos, după ce a ieșit din mormânt, era îmbrăcat în veșminte roșii și purta un steag roșu.
În județul Vâlcea, o tradiție pomenește că, în clipa Învierii, toate ouăle din lume s-au înroșit, până și cele din cuiburile păsărilor.
Ouă roșii ciocnite doar „cap cu cap”
Obiceiul de a ciocni ouăle e pomenit în mai multe cărți de datini și tradiții ele folcloriștilor români. În Mehedinți, de pildă, se ciocnea numai cu ouă roșii, pentru că, dacă ciocnești cu ouă albe „vei face bube mari cât oul”. În Bucovina, exista un ritual strict: în ziua de Paște se ciocnea doar „cap cu cap”, în a doua zi se putea ciocni și „cap cu dos”, iar în zilele următoare și „dos cu dos”.
Creștinii ciocnesc ouăle de Paște – vopsite cu gălbineală, roșală (roșață), albăstreală sau negreală – doar după Înviere până la Înălțare în felul următor: cel mai în vârstă din familie lovește rostind formula „Hristos a Înviat!”, la care i se răspunde cu „Adevărat a Înviat!”. Oul a cărui coajă cedează în urma lovirii este primit de cel care l-a crăpat, spartul ouălor fiind „pe luate”.
În județul Vâlcea, după slujba de Înviere, sătenii se așezau la masă și gustau mai întâi din pască și din celelalte alimente sfințite; de-abia apoi ciocneau ouăle roșii. Prima dată ciocneau soții, apoi părinții cu copiii, urmau părinții și celelalte rude sau prieteni. Același obicei era și în Basarabia, unde se credea că rudele care nu ciocneau ouă nu se întâlneau pe lumea cealaltă.
În Transilvania, datina (menționată de Gorovei în studiul său) spunea că tatăl, după ce gusta pasca și slănina sfințite, lua un ou roșu, îl spărgea, îl tăia în bucăți și dădea fiecăruia câte o bucățică. Elena Niculiță-Voronca scrie în volumul Datinile că, în Bucovina, cei care ciocneau ouă nu se rătăceau în pădure.
Obiceiurile de Paște de la curtea domnitorului Brâncoveanu
Prima mențiune despre înroșitul ouălor de Paște la români apare la Anton-Maria Del Chiaro, învățat italian născut în anul 1650, care a lucrat ca secretar în slujba lui Constantin Brâncoveanu și a descris obiceiurile de la Curtea Domnească din București. Principesa primea la Curte preoți cărora le dăruia o năframă brodată, iar boierilor și jupâneselor le dădea câte două ouă încondeiate.
Cum se vopseau ouăle pe atunci? Pentru fiecare culoare erau folosite vase diferite. Culorile erau extrase doar din plante naturale, din flori, frunze, fructe, scoarță de copac. Galbenul era extras din planta alior (sau „laptele câinelui”), din flori de brândușe, din mălin, din flori de rapiță sau din păpădie. Culoarea albastră era obținută din viorele, iar verdele, din frunze de nuc.
Pentru culoarea roșie erau întrebuințate florile de măr acru sau dulce, frunze de corn, cimbrișor, măceșe, coada cocoșului, roibă sau arin negru. Pentru negru, erau folosite fructele arinului, rădăcina de ștevie, fructele de soc. Fiecare culoare avea simbolistica ei: roșul – sângele Domnului, negru – durerea Sfintei Fecioare sau chinul lui Hristos.
