Uriaşele statui de pe Insula Paştelui ar fi fost deplasate doar de o mână de oameni, cu ajutorul unor frânghii lungi şi folosind dinamica pendulului, conform ipotezei propuse de un nou studiu publicat în numărul din noiembrie al revistei Journal of Archaeological Science, transmite luni Live Science, potrivit stiripesurse.ro.
Oamenii de ştiinţă se întreabă de mult timp cum au reuşit ca indigenii Rapa Nui de pe Insula Paştelui să deplaseze aceste statui moai uriaşe ce pot cântări câteva zeci de tone, în urmă cu mai multe secole. Noul studiu apelează la fizică pentru a găsi răspunsul.
Antropologii au ajuns la ipoteza folosirii dinamicii pendulului după ce au analizat câteva statui moai incomplete, ce au fost abandonate la puţin timp după ce au fost extrase din cariera de piatră. Ei au observat că înainte de a fi sculptate în forma lor ceremonială ultimă, statuile au fost concepute să aibă un centru de greutate cât mai jos şi o înclinaţie spre înainte care să le faciliteze transportul.
Echipa a recreat în mod virtual o statuie moai şi a descoperit că, cu ajutorul a doar trei frânghii, un număr de 5 până la 60 de oameni ar fi putut să le deplaseze cu “paşi mărunţi” de până la 89 de centimetri lungime.
Această nouă ipoteză o infirmă pe cea mai veche, conform căreia, pentru deplasarea statuilor ar fi fost nevoie de resurse însemnate şi de un număr mare de oameni care să deplaseze aceşti monoliţi cântărind zeci de tone de la cariera Rano Raraku, unde erau sculptaţi, până la destinaţia finală.
“Ceea ce am descoperit este faptul că statuile au fost mutate de un număr foarte mic de oameni într-un mod uimitor de ingenios”, a declarat pentru Live Science Carl Lipo, co-autor al studiului şi profesor de antropologie la Universitatea Binghamton din New York. “Într-un mod în care, atunci când vezi că se întâmplă, te face să te gândeşti ‘bineînţeles că aşa le-au mutat'”.
Rapa Nui a fost colonizată pentru prima dată acum aproximativ 1.000 de ani. Astăzi, locuitorii din Rapa Nui împart această insulă de 164 de kilometri pătraţi cu cel puţin 962 de moai: statui gigantice din piatră care înfăţişează capete şi torsuri cu înălţimi cuprinse între 1,1 metri şi 9,8 m. Poziţiile ceremoniale ale moai-lor se află la o distanţă medie de 10 km de locul de unde au fost extraşi.
Modul în care oamenii din Rapa Nui au mutat aceşti megaliţi cu secole în urmă a fost însă intens dezbătut. Carl Lipo şi echipa sa realizând un “experiment” televizat în 2012, care arăta o echipă de 18 persoane făcând să “meargă” o replică la scară de 4,8 tone a unei statui pe o distanţă de 100 de metri în 40 de minute.
“Scopul nostru a fost pur şi simplu să testăm care este cel mai mic număr de oameni pe care îi putem aduce pentru a muta o astfel de statuie” a declarat Carl Lipo.
El a recunoscut că testarea fizicii pentru a vedea câţi oameni sunt necesari pentru a muta moai-ul ar fi trebuit făcută înainte de testul pe replică. Pentru a integra această piesă lipsă în puzzle, Lipo şi co-autorul studiului, Terry Hunt, profesor de antropologie la Universitatea din Arizona, au construit modele 3D virtuale ale celor 62 de moai găsiţi de-a lungul drumurilor vechi de secole – numiţi “moai de drum”.
Acest lucru a dezvăluit că aceste statui aveau o înclinare spre înainte distinctă, de aproximativ 6 până la 15 grade, deplasându-şi centrul de greutate în aşa fel încât moaii s-ar răsturna dacă nu ar fi sprijiniţi sau susţinuţi. De fapt, centrul de greutate era constant mai jos decât statuile moai finale, ceea ce, sugerează autorii, a oferit stabilitatea necesară pentru legănarea laterală generată ca parte a deplasării şi arată că aceste statui erau finalizate după ce erau “conduse” în destinaţia aleasă .
Moaii de drum au, de asemenea, o bază în formă de “D”, care a acţionat ca un “punct de pivotare” pentru fiecare “pas”, au scris autorii. Lipsa orbitelor oculare la toţi moaii de drum, dar prezenţa lor în toţi moaii finali, dovedeşte faptul că retuşurile finale au fost realizate la sosirea la destinaţie.
Echipa a modelat, de asemenea, fizica moai-lor “mergători” pentru a determina necesarul de forţă de muncă şi timpul de călătorie pe baza unor frânghii lungi de 20 până la 30 de metri. Ei au descoperit că, în funcţie de dimensiunea statuii, erau necesare între 15 şi 60 de persoane pentru a începe mişcarea şi între 5 şi 25 pentru a o continua, indicând faptul că acest mod de transport era “remarcabil de eficient”, au scris autorii în studiu.
Tragerea de frânghii crea o mişcare de balansare, făcând baza să pivoteze şi să “păşească” înainte. Dinamica pendulului făcea ca “paşii” să fie mai puţin solicitanţi odată iniţiaţi.
Cercetătorii au calculat că moaiul putea fi “plimbat”, în medie, 310 metri pe oră, iar un moai mai înalt nu era neapărat mai lent de transportat, deoarece avea “paşi” mai lungi. Un moai de dimensiuni medii ar fi făcut aproximativ 11.000 de paşi pentru o călătorie de 10 km.
Această cercetare este “o contribuţie ingenioasă şi valoroasă la discuţie”, a declarat pentru Live Science, într-un e-mail, Sue Hamilton, arheolog şi profesor de preistorie la University College London, care nu a fost implicată în cercetare.
Sue Hamilton a mai spus că “datele prezentate sunt în concordanţă cu o serie de interpretări, nu doar cu cele ale autorilor”. De exemplu, ea a spus că moaii “de drum” ar fi putut fi concepuţi în scopuri ceremoniale diferite, sau au fost realizaţi de persoane cu niveluri variate de expertiză sau au reprezentat o tendinţă dintr-un anumit moment în timp.
Hamilton a subliniat, de asemenea, că această cercetare verifică plauzabilitatea unei ipoteze, dar a amintit că există şi alte ipoteze plauzibile. “Studiul actual demonstrează în continuare posibilitatea tehnică a mişcării verticale a statuilor (moai), dar nu dovedeşte că aşa s-a şi întâmplat”, a punctat ea.
