Când protecția Europei este pusă la îndoială, când dominația nu mai este doar o chestiune între două țări, interesul țărilor pentru bombă se reactivează, iar regulile par mai fragile, scrie editorialistul „El Mundo” (Spania), Carlos Franganillo.
Secretul bombei termonucleare i-a fost dezvăluit lui Guillermo Velarde din pură întâmplare. În 1966, ofițerul militar și omul de știință lucra în secret de ani întregi la dezvoltarea armei cu plutoniu când regimul franquist l-a trimis la Palomares. Două bombe americane căzuseră, neexplodate, după un accident aerian. Potrivit memoriilor sale, polistirenul pe care l-a găsit în rocile din zonă i-a oferit indiciul pentru a descifra metoda Teller-Ulam, ceea ce ar fi făcut din Spania a cincea națiune cu acces la aceste cunoștințe. Cu toate acestea, Franco a abandonat proiectul de teama unei reacții negative internaționale, iar dosarul a fost închis definitiv în anii 1980, chiar înainte de intrarea Spaniei în NATO. Spania nu a realizat niciodată arma de descurajare supremă pe care Franța a dezvoltat-o, potrivit stiripesurse.
Citește și: FMI: Accelerarea reformelor structurale va stimula creșterea economică și nivelul de trai în Moldova
De Gaulle știa că echilibrul nuclear era „un factor de pace” în timpul Războiului Rece, dar a simțit și că bipolaritatea nu va dura la nesfârșit: „Apărarea Franței trebuie să fie franceză”. Neîncrederea sa față de Washington a fost decisivă în conceperea forței de descurajare nucleară, care face astăzi din Franța singura națiune nucleară din UE. Alianțele se schimbă, dar interesele naționale și lupta pentru supraviețuire rămân.
Posibilitatea unei Distrugeri Reciproc Asigurate, pe care arsenalele sovietic și american ar putea-o declanșa, a dus la decenii de evitare a confruntării directe. Dar această lume nu mai există. Odată cu îndoiala privind protecția Europei, dominația nemaifiind o chestiune exclusiv a celor două puteri, interesul țărilor pentru armele nucleare s-a reactivat, iar regulile par mai fragile. Washingtonul și Moscova erau constrânse de noul tratat START, care tocmai a expirat. Între timp, conform estimărilor, China și-a dublat arsenalul în ultimii cinci ani, ajungând la 600 de focoase nucleare, iar SUA ar putea ajunge în curând la 1.000. Trei mari puteri nucleare apar pe hartă. În spatele lor se află o listă scurtă de jucători secundari, precum Coreea de Nord, Franța, Marea Britanie, India, Pakistan și Israel, Iranul aspirând să se alăture în curând acestui club.
Cu cât numărul de actori implicați este mai mare, cu atât riscul de eroare este mai mare. Precizia proiectilelor este rafinată, la fel ca și eficacitatea sistemelor de apărare și interceptare. Acest lucru explică parțial obsesia lui Trump pentru Groenlanda, pe care o consideră un punct critic în cazul unui atac masiv din partea Rusiei. Acolo, el dorește să stabilească o parte din Domul său de Aur, sistemul de sisteme (SoS) care îi va proteja sfera de influență.
Citește și: Moldova obține dreptul de proprietate asupra Sanatoriului „Moldova” din Odesa
Și ce părere are Europa? Un substitut local pentru umbrela nucleară americană este în prezent doar o iluzie, dar lucrurile încep să se miște. În iulie, Londra și Parisul au convenit să își coordoneze măsurile de descurajare nucleară, urmărind cu prudență retragerea lui Trump și ofensiva lui Putin. Varșovia și Berlinul au sugerat public o protecție regională bazată pe arsenalul francez. Totul este la început, dar tabuul a fost încălcat.
În septembrie, președintele Sánchez a afirmat clar: „Spania, după cum știți, nu are bombe nucleare; nici portavioane sau rezerve mari de petrol”. El deplângea atunci incapacitatea [Spaniei] de a opri Israelul în Gaza, dar exprimând acest lucru, recunoștea că numai cu aceste instrumente – forța militară și descurajarea nucleară – se poate intra în cercul restrâns al celor puțini aleși: cei care inspiră frică într-o lume tot mai fragmentată.
