În timp ce lumea încearcă să înțeleagă ce s-a obținut, de fapt, din acordul de încetare a focului dintre SUA și Iran, un lucru pare deja clar: China iese în avantaj, indiferent dacă armistițiul va rezista sau nu.
Beijingul este creditat că a jucat un rol-cheie în negocieri și își întărește imaginea de mediator global, chiar dacă influența reală rămâne contestată, arată o analiză The Guardian.
Citește și: Ce spun experții despre ieșirea R. Moldova din CSI
China, „adultul din încăpere” într-o criză globală
În presa chineză, puternic controlată de stat, acordul este prezentat drept o dovadă a maturității diplomatice a Beijingului. Publicații apropiate de linia oficială susțin că China a fost decisivă în convingerea Iranului să accepte armistițiul, consolidându-și astfel statutul de actor indispensabil în Orientul Mijlociu.
Un articol publicat de platforma naționalistă Guancha, care citează inclusiv relatări din presa americană, afirmă că „încheierea acestui armistițiu nu ar fi fost posibilă fără medierea activă a Chinei, Pakistanului și altor țări”.
Și președintele american Donald Trump a sugerat că Beijingul a avut un rol important, spunând că, în opinia sa, China a convins Iranul să accepte acordul. Potrivit unor oficiali iranieni și pakistanezi, negocierile decisive au avut loc în ultimul moment la Islamabad, unde China ar fi intervenit direct.
„O ușă deja deschisă”: cât de real a fost rolul Chinei
Nu toți analiștii sunt convinși de această versiune. Unii susțin că Iranul nu avea, de fapt, nevoie de prea multă convingere pentru a accepta acordul.
Nicholas Lyall, cercetător la o firmă de consultanță din Abu Dhabi, explică faptul că termenii armistițiului sunt atât de favorabili Teheranului încât acceptarea lor a fost aproape inevitabilă. El spune că planul în 10 puncte propus de Iran este „maximalist și reprezintă toate cerințele exprimate anterior de Iran în ultimele săptămâni”.
În aceste condiții, Iranul nu a făcut concesii reale și poate prezenta acordul ca pe o victorie politică. Iar rolul Chinei, susține analistul, ar putea fi supraestimat, deoarece „împingea o ușă deja deschisă”, în contextul în care SUA au acceptat, în mare măsură, cerințele iraniene.
Beijingul nu confirmă, dar profită de imagine
Oficial, China nu a confirmat implicarea directă în negocieri. Ministerul de Externe de la Beijing s-a limitat să declare că țara „a lucrat activ pentru promovarea dezescaladării și încetarea tuturor ostilităților”.
Chiar și în aceste condiții, Beijingul are de câștigat din percepția că a contribuit la evitarea unei escaladări majore. În ultimii ani, China a încercat să își construiască profilul de mediator în regiune, inclusiv prin apropierea dintre Arabia Saudită și Iran în 2023 sau prin inițiativele diplomatice privind conflictul palestinian.
Diplomație de imagine sau influență reală?
Experții atrag însă atenția că aceste inițiative sunt mai degrabă parte dintr-o strategie de imagine decât soluții reale la conflicte.
„Toate aceste planuri sunt concepute pentru a construi o imagine globală a responsabilității și moderației Chinei, mai degrabă decât pentru a rezolva efectiv conflictele”, spune Lyall.
Pe de altă parte, există și argumentul că Beijingul are motive economice serioase să intervină. China este cel mai mare cumpărător de petrol iranian, iar o escaladare în regiune ar putea duce la creșterea prețurilor și chiar la o recesiune globală, ceea ce ar afecta direct economia chineză, dependentă de exporturi.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Influență limitată și rețineri privind rolul de garant
Chiar dacă influența Chinei în regiune este în creștere, aceasta rămâne limitată. Relațiile diplomatice cu Iranul nu sunt foarte profunde, iar Teheranul nici măcar nu se află în topul celor mai importante state pentru Beijing, potrivit unor experți chinezi.
În plus, ideea ca China să devină garant al armistițiului este privită cu scepticism. Un astfel de rol ar presupune costuri diplomatice și politice uriașe, pe care Beijingul pare puțin dispus să le asume.
„Nu este realist. Chiar dacă ar acționa ca garant, îi lipsesc pârghiile diplomatice sau militare pentru a influența sau controla părțile implicate”, avertizează analiștii.
Miza reală: stabilitatea și prețul petrolului
Dincolo de imagine, China are un interes pragmatic: stabilitatea regională și menținerea sub control a prețurilor la energie.
Dacă armistițiul va contribui la calmarea piețelor și la reducerea prețului petrolului, Beijingul va avea de câștigat direct. În acest sens, implicarea – chiar și limitată – în procesul diplomatic devine o investiție strategică.
