Cea mai puternică republică a lumii îl găsește pe venerabilul monarh mai pe gustul ei decât pe premier
Cea mai longevivă ironie a istoriei, „relația specială” dintre SUA și Regatul Unit, va cunoaște noi evoluții săptămâna aceasta.
Regele Charles al III-lea se va afla aici în prima sa vizită de stat pentru a li se alătura americanilor în celebrarea a 250 de ani de la gestul lor de răzvrătire violentă împotriva predecesorului său. Iată că din nou un succesor aflat pe tron al lui George al III-lea va fi nevoit să rostească vorbe frumoase despre niște oameni pe care strămoșul său i-ar fi spânzurat bucuros de cel mai apropiat copac. Și tot din nou fundalul Casei Albe va asigura un memento stânjenitor al neplăcerilor petrecute între cele două țări în 1812 [război – n.trad.].
Dar există și o ironie contemporană, chiar mai importantă. Guvernul britanic speră că vizita regelui va mai drege câte ceva din relațiile stricate dintre conducătorii politici ai celor două state. Nu e vreun secret că președintele Trump și premierul Kier Starmer nu sunt tocmai cei mai apropiați aliați. Însă la fel de evidentă e și admirația președintelui pentru Charles. Speranța britanicilor e aceea că vizita va exploata ironia modernă: cea mai puternică republică a lumii îl găsește pe venerabilul monarh ereditar mai pe gustul ei decât premierul ales al țării.
Trump e furios pe sprijinul considerat de el insuficient al Londrei în războiul cu Iranul. Starmer, în clasica lui manieră distrată, anunțase inițial că SUA nu-și pot folosi bazele de pe teritoriul britanic pentru misiuni ofensive, pentru ca ulterior să le permită parțial folosirea. Președintele e detestat în Regat. Un sondaj YouGov recent îi indică rata aprobării la 14%. Parțial li se datorează și culturilor politice divergente (britanicilor nu le plac în general președinții republicani), dar oprobriul e explicat cu siguranță de declarațiile disprețuitoare ale lui Trump la adresa Regatului (la pachet cu toți ceilalți aliați).
Aici intervine regele. Va fi el în măsură să-i convingă pe Trump și compatrioții lui că Regatul e bun la ceva?
Americanilor li se poate ierta faptul că se întreabă la ce mai poate fi utilă bătrâna țară, dincolo de filmele de epocă de calitate, câteva terenuri de golf care chiar îți dau de furcă și o alternativă mai ieftină pentru educația copiilor lor. Declinul Regatului de la statutul de super-putere la jucător de liga a doua nu dă semne că s-ar mai opri.
Atunci când mama lui Charles, Regina Elisabeta a II-a, a venit aici pentru a celebra aniversarea a 200 de ani de independență, în 1976, Regatul era deja în cădere liberă, cu economia răvășită de stagflație, sindicate militante și incontinență fiscală, pe când conducerea politică îi revenea unui mic grup plictisit și ranchiunos. După un scurt interval de revigorare economică sub Margaret Thatcher și o și mai efemeră clipă de teoretică impunere culturală („Cool Britannia”) sub Tony Blair, Regatul s-a scufundat iarăși sub valurile peste care acum nu mai cârmuiește [aluzie la faimosul cântec patriotic „Rule, Britannia!” – n.trad.]. Procentul britanic din PIB-ul global s-a contractat de la 5% acum jumătate de secol la 3% azi. Dar până și acest lucru maschează de fapt un colaps accelerat al performanței economice: productivitatea stagnează de 15 ani (cu mult dinainte de Brexit), iar PIB-ul per capita e mai mic decât al celui mai sărac stat american.
Acea caricatură a Regatului care-l înfățișează drept o țară căzută în ghearele Shariei [legislația religioasă musulmană – n.trad.] și sub cizma unui autoritarism care-și aruncă cetățenii în temniță pentru afirmații răutăcioase la adresa puterii e un pic exagerată. Însă nu încape vreo îndoială în privința maladiei culturale și politice de care suferă. Deceniile de multiculturalism caracterizat de disprețul pentru identitatea britanică, de imigrație în masă, de declin al natalității și de degradare sistematică de către elite a mândriei naționale și a valorilor tradiționale au dus la o dezorganizare socială la scară națională și la ascensiunea nemulțumirii populare.
Indicatorul cu adevărat șocant al acestui declin îl reprezintă capacitatea militară a Regatului. Trump a dat dovadă de cruzimea-i caracteristică luna trecută, când a ridiculizat navele Marinei Regale drept „vapoare de jucărie”, dar delăsarea de după războiul rece a făcut ca numărul navelor de război din flota care o moștenește pe cea a amiralului Lord Nelson să scadă de la peste 100 în 1976 la numai 25 astăzi. Armata britanică e redusă acum la cifre cu care se lăuda în urmă cu două secole.
Argumentele arată că valoarea strategică a Regatului pentru SUA s-a diminuat chiar mai mult decât cifrele absolute. Conducerea lui e marcată de inepție de ani și ani. După ce a votat să părăsească UE și să meargă pe cont propriu, a demonstrat în ultimii 10 ani că habar n-are unde ar vrea să fie, ba încă și unde se află acum. Succedarea premierilor (șase în doar 10 ani) a fost una comică.
Așadar, ce rost mai are, Maiestate?
Fiind eu însumi la origine englez născut în Anglia, voi spune că Regatul și-a păstrat unele virtuți. Producția lui culturală rămâne fără pereche. Are cele mai bune universități din lume. Sectorul lui tehnologic e unicul punct luminos al economiei – Regatul e a treia cea mai mare piață din lume pentru investiții în inteligența artificială. Iar Trump nu ar trebui să uite că e util să ai aliați – fie ei și în declin.
Însă regele va aprecia cu siguranță această ironie: un om a cărui funcție îi cere „să nu facă nimic anume și să îl facă foarte bine” – după cum au formulat neasemuiții britanici Gilbert și Sullivan [autori de opere satirice în epoca victoriană – n.trad.] – trebuie să convingă această Americă sceptică că regatul său e mai mult decât un loc al fastului regal, al castelelor medievale superbe și al unui necontenit divertisment asigurat de telenovela pe care o reprezintă viața unei familii faimoase în întreaga lume pentru disfuncționalitatea ei.
