În timp ce Moscova s-a blindat înaintea paradei de pe 9 mai, cu ocazia Zilei Victoriei, președintele Volodimir Zelenski a glumit, afirmând că Rusia se teme că s-ar putea ca “niște drone să zumzăie deasupra Pieței Roșii”, scrie NEWSWEEK, potrivit stiripesurse.ro.
Preşedintele rus, Vladimir Putin, are multe motive ca să se uite peste umăr și deasupra capului. Un document recent dezvăluit al serviciilor europene de informații, prezentat de ziarul britanic Financial Times și de Important Stories, o publicație din Rusia, afirmă că Putin își petrece tot mai mult timp ascuns în buncăre, temându-se de un asasinat sau de o lovitură de stat.
Potrivit serviciilor de informații, măsurile de securitate din jurul lui Putin s-au întărit mult, prin mai multe verificări, mai puțini consilieri, printr-o deplasare restricționată și comunicații limitate. Mulți din lumea occidentală, dar mai ales din Ucraina, vor saluta această știre, imaginându-și o dreptate prin drone împotriva președintelui rus.
Dar o imaginație contemplativă s-ar izbi de o cruntă realitate. Un conducător, care se încrede în mai puține încăperi, în mai puține telefoane și în mai puțini consilieri, nu prezidează peste o mașinărie care ar duce la o succesiune fără probleme. Or, tocmai asta este marea problemă. Sistemul paralel de politică de tip gangsteresc se formează în jurul unui singur om: Putin. Momentul în care omul acela ar dispărea brusc va fi cel mai periculos.
Statul clădit de Putin
Timp de un sfert de secol, Putin a fost preocupat să devină un punct de referință al sistemului rus, să fie patronul și să devină ultima curte de apel, să instige facțiunile elitei una împotriva celeilalte, astfel încât ele să conlucreze în favoarea lui – aceasta fiind cheia bogăției și a succesului în Rusia modernă. Puține lucruri de importanță politică se realizează fără aprobarea sa explicită sau tacită.
Iar Putin și-a consolidaat o mare putere personală, totodată reducând substanțial capacitatea de verificare a instituțiilor și a oamenilor din jurul său. În statul rus, el se află acum în centrul Universului, iar o prăbușire a sa ar lăsa o gaură neagră în care toți ceilalți ar pieri.
Fără îndoială, Ucraina reprezintă o gravă amenințare la adresa lui Putin, iar țara și-a demonstrat capacitatea de a lansa atacuri adânc pe teritoriul Rusiei, inclusiv la Moscova, fie prin drone, fie prin operațiuni speciale vizând amplasarea unor bombe.
Dar cea mai gravă amenințare la adresa lui Putin vine, probabil, din partea marelui stat mafiot creat de el: un adversar oportunist și ambițios care simte atât avantajele, cât și ocaziile create (deși e sfătuit să ocolească niște căi deschise din Rusia) prin starea precară a economiei și prin coordonarea defectuoasă a războiului din Ucraina.
Este clar că acest potențial tocmai în asta constă. Uitați-vă doar la trecutul recent. În iunie 2023, oamenii din grupul Wagner al lui Evgheni Prigojin au ocupat cartierul general al armatei din Rostov-pe-Don și au înaintat spre Moscova până când să fie întorși din drum. Asta a reamintit că loialitatea din sistemul lui Putin poate deveni o armă cu o viteză surprinzătoare.
Ulterior, Prigojin a murit în urma unui dubios accident aviatic. De această dată, Putin învinsese.
Noile fațete ale putinismului
Potrivit raportului difuzat de serviciile de informații, în prezent, între serviciile ruse de securitate disputele s-au înmulțit, inclusiv cele în care ar fi implicați FSB-ul, conducerea armatei, Rosgvardia și Serviciul Federal de Protecție, acestea fiind legate de protecția oficialilor în fața unor eventuali asasini.
Același raport făcea o legătură între îngrijorările legate de rețeaua lui Serghei Șoigu și de riscul unei lovituri de stat împotriva lui Putin, care, în martie 2026, a dus la arestarea fostului ministru adjunct al apărării, Ruslan Țalikov.
Șoigu, care, în 2024, a trecut de la funcția de ministru al apărării la cea de secretar al Consiliului de Securitate, s-a numărat printre cele mai vizibile personaje ale elitei de război a lui Putin, rolul fiindu-i retras pe măsură ce războiul din Ucraina se prelungea.
Rusia nu duce lipsă de nume care ar putea spera să-l înlocuiască pe Putin atunci când va veni timpul, fie în mod natural, fie prin complot. Poate ar fi vorba de Alexei Diumin, fost bodyguard al lui Putin, devenit consilier prezidențial. Sau Serghei Kirienko, oficial de la Kremlin care gestionează probleme legate de politica internă și de propagadă, și care a coordonat alegerile.
Poate fi vorba chiar și de Dmitri Patrușev, vicepremier și fiu al unui vechi prieten al lui Putin, Nikolai Patrușev, care ar reprezenta un fir de continuitate față de elita mai veche din domeniu, ‚siloviki’, din care face parte și tatăl său.
S-ar putea ca niște duri precum Nikolai Patrușev sau Aleksandr Bortnikov, actualul director al FSB, să conteze mai mult ca pioni de veto în fața altor concurenți, diferiți de urmașii lor deja preconizați.
Dar niciunul dintre aceste nume nu rezolvă problema centrală a sistemului, respectiv, indispensabilul rol al lui Putin ca liant. El este un fel de unificator al acestor facțiuni, apelând la stilul de patron și la amenințări prin care să le mențină echilibrate și potolite printr-un consens potrivit căruia el, și numai el, este conducătorul legitim. Care anume din toatea aceste facțiuni ale elitei i s-ar putea într-adevăr asemui sau ar putea schimba toate astea?
Potrivit Constituției, premierul, care, în prezent, este Mihail Mișustin, ar urma să devină imediat președinte interimar în cazul în care Putin ar muri. În spatele lui Mișustin, acolo unde se află adevărata putere, o luptă la cuțite pentru statul rus – să nu uităm, o putere nucleară extrem de militarizată și de agresivă – ar începe între clanurile elitei.
Instinctul gen „oricine, în afară de Putin” este tentant, dar prea potolit. Rusia nu este un stat parlamentar care așteaptă ca un lider al opoziției să intre pe ușa din față și să susțină cauza democrației în fața unui electorat liber, capabil să voteze doar așa cum îi dictează conștiința.
Este vorba despre o dictatură cu șefi ai serviciilor de informații, cu comandanți ai armatei, cu gărzi prezidențiale, cu interese ale oligarhilor și cu pioni regionali, deseori adversari, ale căror averi depind de apropierea lor de marea putere.
Faptul ca elita să accepte orice președinte interimar s-ar putea dovedi nesigur, având în vedere că instituțiile ruse sunt slabe, iar autoritatea prezidențială este neobișnuit de concentrată. Probabil, succesorul care ar supraviețui va fi cel mai capabil să îi sperie pe ceilalți.
Cazul opus merită și el menționat: plecarea bruscă a lui Putin ar putea deschide calea unui succesor care să vrea o eliminare a sancțiunilor, o pauză pe câmpul de luptă sau niște relații mai puțin păgubitoare cu Occidentul. Există multe șanse în aceste privințe.
Dar această posibilitate depinde de o perioadă ulterioară, după ce cineva va fi supraviețuit primului șoc. Chiar și așa, asta ar necesita o totală schimbare printre oficialii unui sistem pe care Putin s-a chinuit peste 25 de ani să îl creeze conform imaginii sale.
Iar majoritatea eventualilor succesori par să fi împărtășit strategia geopolitică a lui Putin, cea de expansionism de tip imperialist, opoziția față de Occident și realismul puterii dure.
Pentru succesorul lui Putin, testul imediat nu va fi modernizarea sau reflecția – un gen de destalinizare demnă de secolul XXI. Testul va însemna controlul asupra unor instituții importante, asupra banilor elitei, asupra comandei de pe câmpul de luptă și cel legat de istoria supernaționalistă legată de măreția Rusiei.
Pe scurt, un putinism cu o altă față și, poate, ceva mai furios.
O soluție, zeci de probleme
Occidentul cunoaște deja bine metodele lui Putin, chiar dacă s-a arătat stângaci în contracarerea pericolului pe care îl reprezintă. A tratat cu el de la începutul acestui secol și înțelege că Putin respectă doar puterea dură – așa crede el că funcționează lumea – nu slăbiciunea sau delicatețea.
Se prea poate ca aliații europeni din NATO să-și fi calibrat mai lent riposta în fața amenințărilor lui Putin, dar se ocupă de asta, prin reînarmare și prin alte forme de ripostă. Pentru Moscova, sabotajul și spionajul rusesc încep să coste mai mult.
Oare situația dintre Rusia și NATO ar fi mai puțin una de confruntare în cazul plecării lui Putin? Oare un acord de pace în Ucraina ar fi mai ușor de încheiat fără Putin? Se poate. Dar ăsta este un rău mai vechi, pe care aliații îl cunosc bine. Mai bine așa, decât un personaj necunoscut, ieșit dintr-o luptă de palat violentă și care caută să se afirme drept „noul voinic din oraș”.
Nimic din toate astea nu necesită o poziție mai slabă față de Putin. Problema este una mai gravă: Occidentul nu trebuie să considere căderea sa drept o strategie. Puterile străine dispun de o slabă influență directă asupra succesiunii din Rusia, dar trebuie să se pregăteaască pentru această eventualitate.
Pregătirile ar trebui să includă o coordonare a aliaților în privința elementului nuclear, în privința continuării sancțiunilor, în privința crescândelor riscuri legate de ciocniri pe câmpul de luptă și o recunoaștere a unei politici anume, în cazul în care facțiunile de la Moscova se luptă să vorbească în numele statului.
Moartea subită a lui Putin ar pune capăt guvernării unui om, dar fără să pună capăt și sistemului creat de el. Americanii pot dori o dreptate pentru Ucraina, dar trebuie totodată să înțeleagă că o prăbușire necontrolată a conducerii statului rus nu ar însemna că s-a făcut dreptate. Va fi vorba despre o criză cu armament nuclear, cu facțiuni armate, un război deja început.
Fiți atenți la ce vă doriți. S-ar putea ca moartea lui Putin să rezolve o problemă. Dar ea ar putea crea în loc alte câteva zeci.
