Nakba (“catastrofă” în limba arabă), expulzarea a peste 750.000 de palestinieni din locuinţele lor în contextul creării statului Israel, împlineşte vineri 78 de ani, în timp ce descendenţi ai refugiaţilor răspund întrebării adresate de EFE: “De ce este important să o comemorăm astăzi?”.
“Nakba nu este doar un eveniment sau o poveste care s-a încheiat în 1948”, răspunde EFE din oraşul Gaza, în mesaje audio, Zaher Al Waheidi. “Situaţia actuală din Gaza şi Cisiordania face ca Nakba să fie astăzi o realitate prezentă şi nu un lucru din trecut”.
Citeşte şi: Chișinăul găzduiește astăzi cea de-a 135-a sesiune ministerială a Consiliului Europei – Stiripesurse.md
Bunicul său, Diran Al Waheidi, a fugit din satul Al Mujaizin (la sud-vest de ceea ce este astăzi Tel Aviv) spre oraşul Gaza în faţa avansului trupelor israeliene la sfârşitul lunii aprilie 1948.
“Să o documentăm este datoria noastră”, concluzionează Zaher.
În fiecare zi, Al Waheidi actualizează listele cu morţii rezultaţi în urma atacurilor israeliene în Fâşia Gaza, care continuă în pofida armistiţiului, conducând din capitala Gaza corpul sanitar responsabil de numărătoare. Bilanţul morţilor depăşeşte 72.700 din octombrie 2023.
Biroul Central de Statistică palestinian estimează că aproximativ 15.000 de palestinieni au fost ucişi în timpul Nakba.
Circa 1,4 milioane de palestinieni trăiau în Palestina istorică înainte de expulzare. Aproximativ 190.000 au emigrat în Fâşia Gaza, alţi 276.000 în Cisiordania şi alte sute de mii au fost expulzaţi, ajungând să trăiască în străinătate.
Doar aproximativ 150.000 au rămas în ceea ce astăzi este Israel.
“Vin dintr-un sat mic (Kfar Qara) a cărui istorie se îndepărtează de naraţiunea palestiniană dominantă. În vremea sa, locuitorii săi au fost smulşi de acolo, dar s-au luptat să se întoarcă”, scrie în mesaje text S., care preferă să îşi păstreze anonimatul.
Palestinienii care locuiesc în Israel (cunoscuţi ca “arabi israelieni”) sunt mai reticenţi să îşi împărtăşească identitatea din cauza posibilelor represalii ale sistemului în care trăiesc, studiază şi lucrează.
“Astăzi trăim aici datorită acestor eroi. De aceea, amintirea acestei tragedii nu este doar un reper istoric, ci o realitate vie care continuă până în prezent”, adaugă el.
Populaţia arabă din Israel este în jur de două milioane, majoritatea fiind palestinieni.
În total, peste 400 de sate au fost distruse sau evacuate în timpul Nakba.
În apropiere de Tel Aviv, o excavare arheologică expune rămăşiţele unui alt sat abandonat, Al Hadiza. Aici au mai rămas doar movilele de pietre care odinioară erau structuri de ziduri sau locuinţe, scoase la lumină în cadrul unui proiect arheologic israelian realizat în coordonare cu familii de refugiaţi.
“Este important ca israelienii să recunoască istoria palestiniană pentru că în Israel ea a fost ascunsă timp de mulţi ani în diverse moduri”, povesteşte pentru EFE unul din directorii proiectului, Yoav Alon, profesor la Universitatea din Tel Aviv.
Alon explică că guvernul Israelului a încercat de asemenea să facă să dispară vestigiile satelor evacuate. “Multe au fost demolate sau au rămas în ruine în 1948, dar multe au rămas în picioare până în ’66 sau ’67”, când executivul israelian a desfăşurat o altă campanie de demolări, spune el.
“Dacă studiem cealaltă parte şi suntem capabili să dezvoltăm puţină empatie, nu spun simpatie, ci empatie, înţelegere, ar fi primul pas către reconciliere”, continuă Yoav Alon.
“Acestea nu sunt poveşti din trecut, refugiaţii continuă să fie refugiaţi”, insistă fotograful palestinian Ahmad Al Bazz, care în aceste zile a publicat în Cisiordania o culegere de imagini ale localităţilor evacuate intitulată “Ştergerea Palestinei”.
Departe de o viziune occidentală în care ocupaţia israeliană se limitează la situaţia actuală suferită în Fâşia Gaza, Cisiordania şi Ierusalimul de Est, Al Bazz susţine că totul face parte din acelaşi proces care a început în 1948.
Deşi este din Nablus (nordul Cisiordaniei), bunica lui este şi ea refugiată, expulzată din satul Beisan, acum în Galileea israeliană.
În pofida a tot, fotograful pledează pentru o soluţie mai puţin obişnuită în Palestina ocupată, aceea a unui unic stat democratic pentru toţi care să permită dreptul la întoarcere al refugiaţilor.
“Începutul poveştii este în anul ’48 şi faptele ne-au adus aici. Fără a recunoaşte aceasta nu va exista o soluţie bună pentru toţi. Nici pentru palestinieni, nici pentru israelieni”, consideră fotograful palestinian.
