O lectură a presei tradiționale din Orientul Mijlociu poate fi instructivă deoarece aproape toată lumea, în Israel și în monarhiile din Golf, prezintă posibilul acord mai degrabă ca pe o pauză tactică, decât ca pe o pace.
Cuvântul cel mai folosit de analiștii din Orientul Mijlociu nu este „settelment”, ci „freeze”: nu o nouă ordine, ci mai degrabă o înghețare. Nimeni nu crede cu adevărat că disputa strategică a fost rezolvată, comentează Il Corriere della Sera, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Cea mai sceptică este presa israeliană. Ziarele apropiate securității naționale, de la Jerusalem Post la editorialiștii Haaretz și Yedioth Ahronoth, insistă asupra unui singur punct: Netanyahu a acceptat armistițiul doar pentru că Statele Unite nu intenționează să prelungească războiul.
Convingerea predominantă în cercurile israeliene este că Trump a atins limita politică internă a operațiunii sale militare. Sondajele americane arată că opinia publică este ostilă continuării conflictului, iar acest lucru a afectat Casa Albă. În Israel, în schimb, un segment semnificativ al establishmentului consideră că Iranul a fost lovit puternic, dar nu a fost neutralizat definitiv.
Analiștii apropiați serviciilor secrete israeliene notează că Teheranul încă deține o parte semnificativă din arsenalul său de rachete, infrastructura subterană și, mai presus de toate, capacitatea industrială de a-și regenera programul nuclear. Unii experți israelieni fac o comparație cu Saddam Hussein după 1991 (primul Război din Golf: dictatorul irakian invadase Kuweitul și fusese învins de coaliția internațională mobilizată de Bush Sr.): învins militar, dar nu și politic. Iar asta pentru Israel, echivalează cu o amenințare amânată, nu eliminată.
O facțiune și mai dură, reprezentată de miniștrii dreptei naționaliste israeliene, consideră chiar acordul o eroare strategică. În această interpretare, războiul ar fi trebuit să continue până la prăbușirea regimului iranian, sau cel puțin până la paralizarea ireversibilă a acestuia. Netanyahu însuși, acceptând armistițiul, a clarificat că „nu este sfârșitul” și că Israelul își rezervă dreptul de a relua operațiunile. În presa arabă din Golf, tonul este diferit. Saudiții, emiratele și qatarezii își exprimă ușurarea. Nu pentru că ar iubi regimul iranian – dimpotrivă – ci pentru că războiul devenea nesustenabil din punct de vedere economic.
Coșmarul monarhiilor din Golf nu era o victorie iraniană, ci haosul prelungit din Strâmtoarea Ormuz. Economiile regiunii depind de comerțul maritim stabil și de prețuri previzibile la energie. Piețele bursiere din Golf, după săptămâni de volatilitate, au reacționat pozitiv la primele semne ale unui armistițiu.
Presa saudită apropiată prințului Mohammed bin Salman descrie acordul ca o „dezescaladare necesară”, dar evită să-l prezinte ca o victorie a Iranului. Comentatorii saudiți insistă că Teheranul iese din război mult slăbit, cu o economie devastată, o infrastructură deteriorată, și într-o izolare crescândă. Cu toate acestea, aceleași editoriale recunosc că regimul nu a căzut și probabil nici nu va cădea prea curând.
Emiratele au o poziție și mai pragmatică. Abu Dhabi este preocupat în primul rând de afaceri. Pentru emiratezi, prioritatea principală este ca Ormuz să fie din nou navigabilă, fără costuri suplimentare, șantaj sau riscuri de asigurare prohibitive. Comentariile economice publicate în presa financiară arabă evidențiază o teamă: aceea că un armistițiu imperfect ar putea lăsa un „premiu geopolitic permanent” asupra prețurilor petrolului și transportului maritim.
Golful se teme că Iranul și-a demonstrat acum capacitatea de a militariza comerțul global cu energie ori de câte ori se simte amenințat. Al Jazeera și alte mijloace media qatareze (de multe ori pro-iraniene în trecut) adoptă o poziție mai critică față de Washington și Israel. Acestea subliniază costurile umane pentru Iran, acuzațiile de încălcare a dreptului internațional și riscul ca operațiunea să fi întărit cele mai radicale curente ale regimului. Unii comentatori arabi indică un paradox: atacul occidental ar fi putut salva temporar Republica Islamică de o criză internă care, înainte de război, părea mai periculoasă pentru regim.
Alți analiști, însă, consideră că daunele provocate Iranului sunt mult mai grave decât par. Prevalează grupurile de experți israelieni și americani extrem de radicale – Fundația pentru Apărarea Democrațiilor, Institutul Evreiesc pentru Securitate Națională a Americii și Institutul Hudson. Opinia predominantă este că Iranul a pierdut o parte crucială a descurajării sale strategice. În această interpretare, acordul nu este o concesie americană, ci mai degrabă certificarea unei înfrângeri iraniene.
Există apoi o cale de mijloc, probabil cea mai răspândită astăzi în cercurile diplomatice europene și din Golf: toată lumea a pierdut ceva și nimeni nu a câștigat cu adevărat. Trump obține un avantaj politic imediat: poate pretinde că a lovit puternic Iranul fără a trage America într-un nou Irak. Acest lucru este crucial. Analiștii americani subliniază că opinia publică americană a fost ostilă războiului aproape de la început. Prin urmare, președintele avea nevoie de o strategie rapidă de ieșire.
La rândul său Iranul, poate revendica supraviețuirea regimului său. Iar în istoria Republicii Islamice, supraviețuirea echivalează deseori cu victoria. După patruzeci și șapte de ani de sancțiuni, izolare, atacuri și războaie indirecte, sistemul politic creat în 1979 continuă să fie prezent. Acest argument este repetat de comentatori apropiați de Teheran. Israelul poate pretinde că a dat Iranului cea mai grea lovitură din istoria sa recentă. Cu toate acestea, nu a atins certitudinea strategică dorită: eliminarea definitivă a amenințării nucleare.
Monarhiile arabe din Golf răsuflă ușurate, dar înțeleg că trăiesc într-un echilibru din ce în ce mai instabil. Mulți comentatori arabi observă că Orientul Mijlociu intră într-o nouă fază istorică: nu mai sunt războaie convenționale teritoriale lungi, ci conflicte intermitente, tehnologice, asimetrice, în care dronele, atacurile cibernetice și sabotajul economic devin instrumente permanente de presiune.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
În această privință, experții militari sunt aproape unanimi. Războiul din Golf din 2026 este deja studiat ca teren de testare pentru noi doctrine strategice. Ucraina este citată ca model tehnologic; Taiwanul studiază capacitatea Iranului de a utiliza sistemele economice împotriva unui adversar mult mai puternic. Și unii analiști chinezi urmăresc cu interes conflictul, în special în ceea ce privește vulnerabilitatea rutelor energetice globale. O altă temă apare în multe analize: relația dintre război și declinul ordinii internaționale. Mulți observatori arabi și europeni notează că conflictul a expus neputința instituțiilor multilaterale. ONU a rămas marginală, în timp ce medierile decisive au avut loc prin canale regionale: Oman, Qatar, Pakistan și monarhiile din Golf.
Niciun analist serios nu vorbește despre un „sfârșit al războiului”. Vorbesc mai degrabă despre o suspendare armată. Un armistițiu construit pe echilibre fragile, temeri reciproce și calcule economice. În Orientul Mijlociu, pacea este de obicei un interludiu temporar între două crize.
