Un activist politic palestinian de 47 de ani, care a ieşit de numai două săptămâni dintr-o închisoare israeliană, încearcă să-i convertească pe copiii şi adolescenţii din tabăra de refugiaţi Aida din Bethleem la un mod de rezistenţă care pare a fi diferită de tot ceea ce au fost învăţaţi să creadă. Într-o societate în care familiile palestiniene aproape îşi venerează martirii luptei împotriva ocupaţiei, el încearcă să-i înveţe pe cei care care reprezintă viitorul Palestinei să lupte pentru viaţă, nu pentru moarte, potrivit agerpres.
Tabăra de refugiaţi este doar una dintre cele trei din Bethleem şi nici măcar cea mai mare. Este, însă, singura înconjurată din trei părţi de zidul de separaţie din Bethleem şi singura care are la intrare un imens simbol – o cheie. Cheia, care simbolizează dreptul la întoarcere pe pământul natal, a fost instalată la intrarea în tabăra Aida în urmă cu zece ani, la aniversarea a 60 de ani de la venirea în zonă a refugiaţilor palestinieni din 27 de sate demolate în 1948, anul formării statului Israel. Tabăra a fost înfiinţată aici în 1953, când ceva mai mult de 1.000 de oameni locuiau în corturi furnizate de ONU.
Citește și: Gafă de zile mari comisă de Theresa May : Plecăm din Marea Britanie
“A fost foarte greu atunci, iar primul lucru la care s-au gândit oamenii a fost să-şi închidă casele şi să-şi ia cheile cu ei. Aşa că această cheie este simbolul întoarcerii, oamenii şi-au pus cheile în buzunar simţind că se vor putea întoarce la casele lor”, ne-a spus Munther Amira, un activist politic palestinian eliberat de numai două săptămâni dintr-o închisoare israeliană, unde a petrecut şase luni.
“În urmă cu zece ani, la comemorarea a 60 de ani (de la pierderea teritoriilor – n.r.), ne-am gândit cum să le spunem oamenilor despre noi. Aşa că am făcut cea mai mare cheie pentru a le spune oamenilor că există palestinieni care sunt aici refugiaţi în Palestina şi care visează să se întoarcă la casele lor. Au trecut zece ani de când am pus cheia aici, dar nu ne-am pierdut visul. Avem încă energia de a visa şi de a ne îndeplini visele”, ne-a spus el despre opera artistică cu “multe semnificaţii politice”, devenită între timp un simbol reprodus în miniatură în chei care se vând în multe magazine de suveniruri.
Munther Amira nu este doar un activist politic, ci chiar coordonatorul pentru Cisiordania al Comitetului de coordonare al luptei populare prin rezistenţă non-violentă, înfiinţat în urmă cu 12 ani. Înţelegi discutând cu el că încearcă de mulţi ani să-i convertească pe palestinieni la rezistenţă non-violentă, iar timpul petrecut în închisoare nu l-a făcut să-şi piardă hotărârea, ci dimpotrivă.
“Nu am reuşit să introducem cheia în Cartea Recordurilor, dar am avut succes cu ea, am dus-o în Germania la cea de a 7-a Bienala de artă şi peste 120.000 de oameni au venit s-o vadă. În Berlin există atât de mulţi refugiaţi palestinieni. Au venit să atingă această cheie ca şi cum şi-ar atinge casele, bunicii, oamenii pe care îi iubesc, toate lucrurile frumoase la care se gândeau. După trei luni am adus cheia înapoi şi ne-am reînceput visul”, ne-a povestit el când am vizitat tabăra de refugiaţi Aida, săptămâna trecută.
Un loc marcat de tragedie
Tabăra de refugiaţi Aida, despre care auzisem deja că a fost cea mai afectată de tirurile cu gaze lacrimogene ale armatei israeliene, este încărcată de poveşti triste pe care le întâlneşti la tot pasul. Munther Amira a tras lângă el un copil de 11 ani care se juca pe stradă şi ne-a povestit că în urmă cu trei ani a fost arestat pentru că a încercat să-i ia apărarea în faţa soldaţilor israelieni.
“Abdallah se juca aici şi trei soldaţi au venit aici să-l aresteze. Am încercat să-i iau apărarea, să le spun că este doar un copil, chiar dacă arunca cu pietre, aşa cum spuneau ei. Asta s-a întâmplat în urmă cu trei ani, imaginaţi-vă cât de mare era el atunci. L-au eliberat pe el şi m-au arestat pe mine. Practic, m-au arestat pentru că am încercat să spun lumii că încalcă drepturile copiilor”, a relatat Amira, lăsând să se înţeleagă că a încercat să filmeze momentul.
Abdallah a fost eliberat a doua zi, după ce a petrecut o noapte într-un centru de detenţie, dar i-a trebuit mult timp să depăşească panica din acea zi, când avea doar opt ani.
Cazul cel mai tragic din tabăra de refugiaţi Aida, care a devenit un reper pentru oamenii de aici, a fost însă cel al lui Abdulrahman, al cărui nume şi fotografie apar pe un panou la intrarea în tabără.
“Abdulrahman avea 13 ani şi se juca aici, îmbrăcat în uniforma de şcoală, cu ghiozdanul în spate. Avem poze cu el cu câteva minute înainte de a fi ucis. Unul dintre lunetiştii din cealaltă parte l-a împuşcat mortal în inimă. După o vreme au spus că a fost o greşeală pentru că era o demonstraţie la zid şi că din greşeală l-a împuşcat un soldat”, ne-a povestit Munther Amira.
“Ideea din spatele uciderii lui Abdulrahman nu este doar pierderea unui copil, ceea ce este oricum un lucru foarte grav. Este vorba şi despre şocul emoţional asupra celorlaltor copii, a familiei lui Abdulrahman, a prietenilor lui, a celorlaltor familii de aici. Eu am un copil care a fost în clasă cu Abdulrahman şi chiar şi acum are probleme psihologice din acest motiv. Pentru că fiul meu se juca acolo, iar Abdulrahman aici”, a spus bărbatul, arătând un loc situat la câţiva metri mai încolo de panoul care marchează locul uciderii lui Abdulrahman.
Situaţia este îngreunată de violenţa larg răspândită în taberele de refugiaţi, nu numai din partea soldaţilor israelieni ci şi între copiii palestinieni. “Când trăieşti sub această mare presiune a ocupaţiei asta va provoca violenţă şi între copii. Într-o zi soldaţii vin să-ţi aresteze tatăl sau fratele, asta este foarte important. Unii copii încep să fie mai violenţi, dar alţii rămân tăcuţi, încep să nu mai vrea să iasă din casă”, ne-a povestit activistul palestinian.
În tabăra Aida există trei organizaţii care se ocupă de copii, precum Centrul pentru tineret, unde pot învăţa să cânte la instrumente muzicale. Nu este acelaşi lucru cu a beneficia de consiliere psihologică, dar copiii pot învăţa astfel să exprime emoţiile pe care le încearcă. De asemenea, cu ajutorul voluntarilor internaţionali şi palestinieni se organizează tabere de vară la care pot participa 100 de copii şi care îşi propun pur şi simplu să-i facă să redescopere bucuriile copilăriei.
Potrivit lui Munther Amira, peste 100 de minori din tabăra de refugiaţi Aida au ajuns în închisorile israeliene pentru că au rezistat ocupaţiei. “Tinerii de aici ori au fost în închisoare, ori sunt acum în închisoare, aşa că ei şi noi, familiile lor, am trecut prin situaţii foarte grele. Obişnuiau să arunce gaze lacrimogene până la casele din tabără până acum patru luni, dar ne-am continuat viaţa ca de obicei”, ne-a spus el.
“O nouă strategie”
Deşi arestările se ţin lanţ în tabăra Aida, activistul politic spune că lupta pentru obţinerea libertăţilor palestinienilor trebuie continuată.
“Este foarte greu, dar vrem să ne continuăm lupta pentru libertăţile noastre, nu dăm înapoi pentru că fac arestări sau omoară pe cineva, dar folosim acum o nouă strategie, rezistenţa non-violentă, şi încercăm să ne învăţăm copiii să fie parte din această mişcare non-violenţă. Rezistenţa nu trebuie să meargă până la o demonstraţie violentă împotriva soldaţilor, înseamnă să ne educăm copiii, să avem o muzică bună, să ne prezentăm pe noi într-un mod bun”, a spus el.
Munther Amira spune că 900 de deţinuţi palestinieni îşi obţin acum diplome de bacalaureat sau universitare în închisorile israeliene, iar educaţia este unul dintre mijloacele care susţin rezistenţa non-violentă.
“Avem multe lucruri pe care le facem, iar boicotarea produselor israeliene este unul dintre ele, totul, precum plantarea de măslini, în special în zona C (aflată sub controlul deplin al forţelor de securitate israeliene – n.r.), sau agricultura fac parte din asta. Vrem să punem capăt demonstraţiilor violente, nu vrem ca oamenii noştri să moară, nu vrem să-i omorâm pe ceilalţi”, a declarat el despre mesajul “de libertate şi demnitate” pe care spune că vrea să-l transmită.
Un mijloc frecvent utilizat de rezistenţă non-violentă este realizarea de graffiti, dintre care multe reprezintă opere comune ale colectivităţii. Unul dintre ele este o listă scrisă cu alb pe negru în care figurează nume ale copiilor palestinieni ucişi în timpul războiului din Fâşia Gaza din 2014.
“Aceasta este o listă unică. Pe ea apar numele copiilor ucişi în Gaza în 21 de zile, jumătate din durata războiului. Dacă vă uitaţi pe listă vedeţi că uneori numele de familie se repetă. De pildă, în această familie au murit şapte minori, iar în alta şase”, ne-a relatat el despre lista care cuprinde 258 de nume.
O altă modalitate de rezistenţă non-violentă este blocarea lucrărilor de colonizare sau a drumurilor destinate coloniştilor israelieni. “Într-un caz anume am vrut să facem o ‘colonie’, aşa că am mers acolo înaintea lor, cu 23 de corturi, şi ne-am instalat noi acolo. Erau corturi palestiniene. După două zile au venit, ne-au confiscat corturile şi ne-au arestat”, a rememorat el momentul.
Citește și : Copiii blocaţi în peştera din Thailanda vor fi învăţaţi să înoate pentru a putea fi salvaţi – VIDEO
Protestele lor sunt creative şi inventează mereu noi căi de a atrage atenţia asupra situaţiei lor. “În fiecare an instalăm un pom de Crăciun special în Piaţa Ieslei în care punem lumini, măşti de gaze, efigii ale unor arme. Imaginaţi-vă câţi oameni vin aici de Crăciun. Să rezişti non-violent înseamnă să fii creativ, să-ţi foloseşti mintea, să inventezi noi idei. (…) Singuri nu putem face asta. Non-violenţa înseamnă să ai solidaritatea internaţională de partea ta, noi ne protejăm oamenii noştri, ei ne protejează pe noi, este ca şi cum îi aducem pe toţi luptătorii pentru libertate împreună”, a mai afirmat activistul politic.
El susţine că există efecte vizibile ale ocupaţiei, precum abuzurile comise asupra palestinienilor, dar şi efecte invizibile, precum imposibilitatea de a călători liber sau lipsa apei curente.
“Noi putem avea apă curentă, trebuie să umplem rezervoarele, pentru că ei dau apa de două ori pe lună. Trebuie să-ţi umpli rezervoarele şi să foloseşte apa bine, pentru că dacă nu faci asta rămâi fără apă restul lunii. Astea sunt lucrurile pe care oamenii nu le pot vedea. Apoi este trecerea printr-un punct de trecere, loc în care poţi fi omorât pentru că un soldat pretinde că ai un cuţit. Şi nu vor verifica camerele pe care le au în punctele de control pentru că acestea vor arăta că nu au încercat să omoare pe nimeni. Dar pentru că omul este nervos ei vor trage şi îl vor omorî, pretinzând că i-a atacat”, a spus el, deşi recunoaşte că există palestinieni care au încercat să-i ucidă pe soldaţii israelieni.
Povestea bicicletelor
Ce înseamnă rezistenţa non-violentă şi cum poate fi ea învăţată? Munther Amira ne-a dat un exemplu grăitor, deşi poate părea nesemnificativ.
“Într-o zi am văzut copiii foarte supăraţi şi i-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-au spus că soldaţii au venit spre ei, care şi-au lăsat bicicletele şi au fugit în tabără. Soldaţii au venit şi le-au luat bicicletele. Aşa că le-am spus să facem o demonstraţie non-violentă. Ştiu că nu e uşor să-i convingi de asta, nu este logic. Le-am spus că vom face o demonstraţie non-violentă şi ne vom cere dreptul nostru, adică bicicletele noastre. Le-am cerut să fie de acord că procedeze ca mine, să nu facă nimic rău”, a povestit el evenimentele petrecute în urmă cu circa un an şi jumătate.
“I-am convins să mergem la o anumită poartă şi să le spunem soldaţilor într-un mod bun că ne vrem bicicletele, că ne-au furat bicicletele. I-am convins să meargă, deşi era un lucru foarte periculos, poţi fi chiar împuşcat, nu era lucru foarte înţelept, dar să-i înveţi pe oameni este mai important decât asta. Când am ajuns ne-am petrecut două ore acolo, pur şi simplu cântând: ‘Daţi-ne bicicletele înapoi!’, ‘Sunteţi hoţi!’ şi ‘Nu vom pleca de aici până nu ne daţi bicicletele’. După două ore, comandantul lor a venit şi m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus că soldaţii au furat bicicletele copiilor şi că le vor înapoi. El mi-a spus că dacă ne îndepărtăm zece metri ne va aduce bicicletele. I-am spus că le voi comunica copiilor şi dacă vor accepta o vom face, dar că nu voi lua decizia pentru ei”, a continuat el povestea.
Citește și : Belgia cere să-i fie predat suspectul arestat în Franţa, în ancheta ce vizează atentatul dejucat
Apoi s-a dus la copii şi ei au fost de acord să se îndepărteze zece metri timp de zece minute, dar au spus că se vor întoarce dacă nu-şi vor primi bicicletele. “L-am informat pe comandant despre asta. Înainte de trecerea celor zece minute ne-au adus bicicletele înapoi. Este un lucru foarte mic, dar adunând aceste lucruri mici împreună putem produce schimbare”, a spus Munther Amira. El a mai afirmat că fericirea pe care a văzut-o atunci în ochii celor circa 15 copii care au participat la protest l-a făcut să-şi dea seama că i-a învăţat ceva.
Activistul politic recunoaşte că în multe familii cu membri ucişi de trupele israeliene este greu să-şi facă vocea auzită, dar spune că lucrurile încep să se schimbe.
“Eu tocmai am fost eliberat. Sunt acolo oameni care au petrecut 20 de ani în închisoare şi care acum vor să trăiască în pace. Chiar şi după 20 de ani. Vorbesc despre prieteni de-ai mei care au făcut parte din rezistenţa armată. Acum ei ne spun nouă că cel mai bun mod de a lupta este cea non-violentă. Şi nu avem ură în noi. Am făcut parte dintr-o revoluţie. O revoluţie nu înseamnă ură, ci înseamnă că vrem să trăim liber. Nu înseamnă că vrem să-i omorâm pe alţii, ci că luptăm pentru libertate, pentru viaţă, nu pentru moarte. Iar ăsta este mesajul nostru, dar şi mesajul oamenilor care şi-au petrecut viaţa în închisorile israeliene”, a spus el.
Munther Amira şi-a executat ultima pedeapsă într-o închisoare în care 55 de oameni efectuau pedepse la închisoare pe viaţă. Unii dintre ei petrecuseră peste 30 de ani în închisoare. “Era unul printre ei, Abu Jalan, un bătrân care a petrecut 33 de ani în închisoare, am avut o discuţie cu el. Ei sunt liderii rezistenţei armate, aş fi crezut că nu mă vor accepta, dar după toţi aceşti ani au învăţat să fie liberi, să nu urască, să fie inteligenţi, să înţeleagă că folosim rezistenţa non-violentă pentru a ne a obţine libertatea. Da, participăm la rezistenţa armată, dar dacă asta va putea fi calea de a nu pierde mai mulţi oameni şi de a ne îndeplini scopurile, atunci să facem aşa. Chiar şi în familiile cu martiri sunt mulţi care ne susţin. Începem să schimbăm comunitatea”, crede activistul politic.
El afirmă că faptul că la ieşirea din închisoare a fost întâmpinat de sute de oameni în tabăra Aida a fost un mesaj de susţinere nu doar pentru el, ci şi pentru rezistenţa non-violentă pe care o promovează.
Misiune de durată
Munther Amira a fost arestat ultima dată pentru că purta fotografia unei fetiţe palestiniene din tabăra de refugiaţi care avusese de suferit din cauza ocupaţiei. După ce a fost ridicat i s-au arătat alte două fotografii: într-una dintre ele protesta împotriva lui Donald Trump, iar în cealaltă aduna petarde cu gaze lacrimogene de pe drum. “Ei au pretins că aruncam cu gaze lacrimogene spre soldaţi. Dar fotografia arăta clar că voiam doar să le arunc de pe drum. Pentru aceste trei fotografii am făcut şase luni de închisoare”.
În închisoare, spune el, a slăbit 20 de kilograme pentru că era bolnav şi nu a fost dus la spital. Când în cele din urmă administraţia penitenciarului s-a convins că este în stare gravă, mai avea câteva zile până la liberare. A refuzat să mai meargă la spital, afirmând că se va trata într-un spital palestinian.
Munther are cinci copii, trei băieţi şi două fete, care au vârste cuprinse între opt şi 24 de ani. În cele şase luni de zile cât a stat în închisoare şi-a putut vedea familia de numai trei ori.
“Am avut timp foarte limitat, 40 de minute de fiecare dată, nu aveai timp nici să-i întrebi ce fac. Am încercat să vorbesc cu cea mică, dar a refuzat, s-a uitat pur şi simplu la mine”, a relatat el experienţa încarcerării. El este însă conştient că există fii şi fiice cu situaţii mult mai grele, pentru că au avut părinţii în închisoare şi 15 ani sau mai mult. Cu toate că preţul plătit este foarte mare, el spune că nu se va opri din promovarea rezistenţei non-violente, chiar dacă, mărturiseşte el, uneori nu este simplu să-i înveţi asta nici pe propriii copii.
“Facem tot posibilul să-i convingem pe toţi, pe bătrâni, pe adulţi şi pe copii, să se implice în rezistenţa noastră non-violentă. Pentru că nu vrem să pierdem mai mulţi adolescenţi, asta este ideea. Nu este uşor să-i convingem, dar facem tot posibilul. Nu este pentru că nu vor, ci din cauza violenţei pe care ocupaţia a folosit-o împotriva lor. Atât de mulţi oameni au fost împuşcaţi aici. Chiar pe clădirea asta obişnuiau să ţină un lunetist, chiar am fotografii cu ei aici”, spune el pe acoperişul unei clădiri cu mai multe etaje de unde se vede zidul de separaţie.
Situaţia este complicată de faptul că aproape jumătate dintre cei peste 5.000 de locuitori din tabăra Aida au sub 18 ani, este vorba despre 2.300-2.400 de minori. Zeci de copii au ajuns în închisorile israeliene în ultimii ani, iar mulţi dintre ei sunt acum adulţi cu mulţi ani de închisoare la activ, care au fraţi mai mici. Totuşi, spune el, din ce în ce mai mulţi oameni încep să fie convinşi de viabilitatea rezistenţei non-violente. “Poate că a scăzut şi numărul celor care aruncă cu pietre înspre soldaţii israelieni. Încercăm să-i convingem că nu se reduce totul la a arunca cu pietre”, a mai spus el.
Unul dintre tinerii din tabără adunaţi în jurul nostru confirmă spusele lui Munther. A făcut şi el câţiva ani de închisoare şi spune că nu despre teama de moarte este vorba atunci când alegi rezistenţa non-violentă, ci despre dorinţa de a nu a muri degeaba.
Rezistenţa non-violentă “este un mod de a rezista ocupaţiei. În orice moment, putem folosi orice strategie, este dreptul nostru, iar acum este timpul să folosim strategia asta. Au fost vremuri când era bine să arunci cu pietre, chiar dacă am plătit un preţ greu pentru asta, dar acum simţim că a spune lumii despre suferinţa noastră sub ocupaţie este mai bine decât să fim ucişi. Pentru că dacă te omoară nu te vede nimeni. Nu este vorba despre frică, ci despre eficienţa protestelor”, a declarat el.
