Politicienii, în cârdăşie cu eco-extremiştii, au ajuns să creadă că consumul de combustibil este intrinsec unul păcătos.
Nu, criza energetică nu este o consecință imprevizibilă a războiului din Ucraina. Este rezultatul anilor de iluzii, de zgomot și de planuri întocmite pe termen scurt.
Avem 300 de ani de aprovizionare cu cărbune. Avem zăcăminte bogate de gaz prinse în stânci sub Scoția Centrală, Yorkshire, Lancashire și Sussex. Avem o pretenție la fel de bună ca orice țară de a fi inventat energia nucleară civilă. Cu toate acestea, incredibil, ne confruntăm cu pene de curent și raționalizarea energiei.
Calamitatea în care ne îndreptăm în această iarnă reprezintă un eșec al politicii sub guvernele succesive, cu câteva decenii în urmă. Faptul că o mare parte din Europa se află în aceeași barcă – și că biata Germanie abia şi-a găsit şi ea un loc în această situaţie, dar se lipește cu vârful degetelor de borduri – nu este o consolare.
La fel ca omologii lor din alte țări occidentale, liderii noștri se luptă acum să compenseze erorile din trecut. Mai multe centrale nucleare luate în vedere. Interdicția de extracție a gazelor de șist este revizuită. Se acordă atenție bruscă potențialelor noi surse de combustibil curat, de la hidrogen la fuziune. Toate lucrurile bune. Prea târziu.
Nu poți construi o centrală nucleară în mai puțin de cinci ani. Chiar și fracking-ul durează aproximativ 10 luni pentru a fi funcţional – și asta presupunând că am depășit mai întâi toate obstacolele de planificare. Hidrogenul are un potențial vast și ceea ce face Marea Britanie cu fuziunea, nu în ultimul rând la instalația Autorității pentru Energie Atomică din Culham, este uimitor. S-ar putea să fim la mai puțin de două decenii de a ne rezolva toate problemele energetice. Dar nimic din toate acestea nu ne va ajuta să trecem de iarna viitoare, când facturile medii la combustibil pentru fiecare gospodărie vor crește la peste 4.000 de lire sterline.
Cum ne-am permis să devenim atât de vulnerabili? Nu era de parcă perturbarea piețelor globale de energie era de neconceput. Majoritatea hidrocarburilor din lume sunt îngropate sub țări cu guverne incomode. Pentru fiecare Alberta, există o duzină de iranieni; pentru fiecare Norvegia, o duzină de nigerieni. Există chiar și o teorie, avansată pentru prima dată de Juan Pablo Pérez Alfonzo, ministrul venezuelean al energiei care a fondat OPEC, că însuși faptul de a avea petrol transformă o țară într-o dictatură disfuncțională.
Am văzut războaie, blocade și revoluții în economiile conduse de petro-dolari. Știam că o întrerupere a aprovizionării era întotdeauna o posibilitate. Și nu era de parcă Vladimir Putin și-ar fi deghizat natura regimului său, pentru numele lui Dumnezeu.
Nu, suntem în această mizerie pentru că, în cea mai mare parte a secolului 21, am ignorat realitatea economică în căutarea decarbonizării teatrale. De fapt, nu, asta subestimează prostia noastră. Decarbonizarea va avea loc în cele din urmă, deoarece sursele alternative de energie devin mai ieftine decât combustibilii fosili. Este potrivit ca guvernele să încerce să accelereze acest proces. Dar acest lucru depășește cu mult emisia de mai puțin CO2. Liderii noștri intelectuali și culturali – producători de televiziune, romancieri, episcopi şi mulți alţii – văd în sine consumul de combustibil ca pe o problemă. Ceea ce vor ei nu este o dezvoltare pe ‘verde’, ci o dezvolare mai mică.
După cum a spus Amory Lovins, poate cel mai distins scriitor care a fost implicat în îndepărtarea combustibililor fosili, în 1970: „Dacă mă întrebați pe mine, ar fi puțin dezastruos pentru noi să descoperim o sursă de energie curată, ieftină, energie din belșug pentru că nu vom şti ce am face cu ea.”
Ideea că energia mai ieftină este un bun pozitiv – că reduce sărăcia și oferă oamenilor mai mult timp liber – s-a pierdut aproape în întregime. Ne-am convins că, dacă nu doare, nu funcționează. Motivul pentru care alunecăm atât de ușor să vorbim despre interdicție și raționalizare nu este doar faptul că lockdown-ul ne-a lăsat mai pregătiți pentru a fi șefi peste această situaţie. Aceasta înseamnă că am ajuns să considerăm folosirea puterii ca pe o îngăduință păcătoasă.
Dar creșterea prețului energiei nu este ceva ce putem face în mod izolat. Când puterea devine mai scumpă, la fel devine totul. Combustibilul nu este doar una dintre multele mărfuri; este facilitatorul schimbului, motorul eficienței, vectorul creșterii economice.
Când ai auzit ultima dată un politician recunoscând asta? Când ați auzit vreo persoană publică lăudând energia ieftină ca agent de atenuare a sărăciei? Când ați auzit vreun istoric care a descris cum cărbunele și, mai târziu, petrolul, au eliberat masa umanității de corvoadă și au dus la eliminarea sclaviei? Timp de 10.000 de ani, sursa principală de energie a fost puterea musculară umană, iar împărații de pe fiecare continent au găsit modalități de a-și valorifica și exploata semenii. Dar de ce să te deranjezi cu sclavii când poți folosi un butoi de chestii negre lipicioase pentru a face munca a o sută de oameni – și fără a fi nevoie să-i hrăneşti sau să-i adăposteşti?
Motivul pentru care nimeni nu spune aceste lucruri (în afară de Matt Ridley) este, ca să fiu clar, că nu este la modă. Opinia de rang înalt este că o brutalizăm pe Gaia, că politicienii sunt în haită cu industria Big Oil și că toți ar trebui să învățăm să ne descurcăm cu mai puțin – o viziune pe care este deosebit de ușor de acceptat dacă ai petrecut lockdownul fiind plătit pentru a rămâne în grădina ta și nu ai nicio dorință să te întorci la naveta spre locul de muncă.
Extinction Rebellion, Insulate Britain și diverse facțiuni anticapitaliste sunt deschise și fără rușine împotriva creșterii. Pentru ei, energia low-cost a tras omenirea departe de economiile închise, locale, pe care le doresc. După cum a spus Paul Ehrlich, părintele ocologismului modern, în 1975: „A oferi societății energie ieftină și abundentă în acest moment ar fi echivalentul moral cu a oferi unui copil idiot o mitralieră. Cu energie ieftină și din belșug, s-ar încerca în mod clar asfaltarea, dezvoltarea, industrializarea și exploatarea până la capăt a planetei”.
Desigur, conservatorii nu o spun așa, nici măcar pentru ei înșiși. Dar sunt încă atraşi de curentele culturale ale zilei. Așa că găsesc modalități de a raționaliza taxe mai mari, cheltuieli mai mari și măsuri anti-piață cu care ar avea în mod normal o povară mai mică.
De obicei, ei fac acest lucru valorificând oportunitățile economice pe care se presupune că le va aduce tehnologia verde. Boris Johnson îi laudă cu atâta plăcere încât pare să se fi convins cu adevărat. Dar este pură bătaie. Dacă ar exista cu adevărat astfel de oportunități, investitorii le-ar găsi fără ca statul să interzică unele surse de combustibil și să le subvenționeze pe altele.
Creșterea verde este o eroare din același motiv pentru care, așa cum a arătat Frédéric Bastiat în 1850, nu poți face un oraș mai bogat prin spargerea vitrinelor sale. Procedând astfel, ar putea genera imediat creștere – PIB-ul nominal crește adesea brusc în urma unui dezastru natural – dar fiecare bănuț cheltuit de comerciant pentru ferestre noi (și de geam, care acum are venituri suplimentare, și de oamenii de la care cumpără și așadar) este un ban care ar fi fost cheltuit mai util fără aceste pagube. În același mod, fiecare bănuț cheltuit pe „investiție” verde este un ban care a fost scos din economia productivă prin impozitare.
Nimic din toate acestea nu este pentru a argumenta că guvernele nu ar trebui să caute să atenueze schimbările climatice. Ba chiar ar trebui să facă asta. Mi-aș dori doar să admită că a face asta este scump. Locurile de muncă verzi sunt un cost, nu un beneficiu. Dacă ai interzis folosirea excavatoarelor și ai avea în schimb rânduri de muncitori cu sapa, ai putea argumenta că ai „creat” locuri de muncă; dar ai fi înrăutățit traiul tuturor.
Conservatorii ar trebui să abordeze schimbările climatice nici într-un spirit masochist şi nici mesianic, ci cu calm, tranzacțional, fără prea mari dureri de cap. Dacă există motive întemeiate să credem că progresele tehnologice vor duce la costuri reduse drastic, atunci lăsați calendarul să alunece în consecință. Dacă apare ceva mai urgent, atunci, în mod similar, faceți o evaluare grozavă a priorităților dvs. Când coronavirusul a lovit, mai multe obiective fiscale au fost abandonate pe motiv că a existat o criză imediată. Deficitul actual de energie ar trebui să determine o reevaluare similară.
Gandeste-te la asta. Tranziția de la cărbune relativ murdar la gaz relativ curat a necesitat foarte puțină implicare a statului. Guvernul Thatcher pur și simplu a retras subvențiile și a permis pieței să-și facă treaba. Emisiile de carbon au scăzut și aerul a devenit mai curat.
De atunci, însă, am avut o abordare mult mai intervenționistă, cu plafoane de preț și taxe ecologice și subvenții pentru consumatori și subvenții pentru producători și interzicerea noilor tehnologii (în special fracking-ul). Rezultatuş? Prețurile au crescut și oferta a scăzut – până la punctul în care suntem pe cale să cerem populației noastre să se descurce cu mai puțin.
Vă rog, dragi miniștri, nu mai încercați să ajutați. Nu mai cheltuiți, impozitați și imprimați. Nu mai amendați, subvenționați și plafonați. Nu mai interziceți și raționalizați. Nu mai stabiliți ținte. Ne-am săturat să fim ajutați. Avem nevoie de timp pentru a ne vindeca.
Politicienii, încercând să-i liniștească pe extremiștii ecologişti, au ajuns să creadă că consumul de combustibil este intrinsec unul păcătos.
Vă rog, miniștrilor, nu mai încercați să ajutați. Nu mai amendați, subvenționați și plafonați. Nu mai stabiliți ținte!
Editorial semnat de Daniel Hannan şi publicat de The Telegraph
