Luni, în Republica Moldova a avut loc un mic cutremur politic. Acesta a fost provocat de un interviu oferit de Maia Sandu unui popular podcast politic britanic de pe YouTube, „The Rest Is Politics”. În dialogul cu jurnaliștii, președintele Republicii Moldova s-a exprimat neașteptat de direct în favoarea Unirii cu România, afirmând că, în cazul unui referendum, ea însăși ar vota „pentru”, scrie Evropeiskaia Pravda.
Această declarație a provocat reacții vehemente din partea unei părți a clasei politice, în timp ce alții i-au luat apărarea. Pentru alegătorii de rând, declarația a confirmat pur și simplu ceea ce credeau deja despre Sandu – atât susținătorii, cât și oponenții săi și-au consolidat, mai degrabă decât să-și schimbe, convingerile.
La prima vedere, fără a ține cont de context, declarația Maiei Sandu poate părea ciudată și nepotrivită. Ea este președintele unui stat independent. În timp ce alte state și națiuni depun eforturi enorme pentru a obține și păstra independența, Sandu afirmă public că își dorește să renunțe la independența R. Moldova.
Totuși, dacă luăm în considerare istoria Republicii Moldova, surpriza se diminuează.
De fapt, în R. Moldova, ideea Unirii cu România este un curent politic perfect legal. La fiecare scrutin există partide care susțin public „Unirea” – adică formarea unui stat comun. Nu toată lumea este de acord cu această idee, dar nimeni nu-i contestă legalitatea – deși, în practică, aceasta ar însemna sfârșitul statalității moldovenești.
Să revenim la declarația Maiei Sandu privind unirea cu România. Ce înseamnă ea, de fapt?
Ce este „unirea” și de ce Sandu nu apără independența Republicii Moldova
Declarația Maiei Sandu din interviu nu a lăsat loc de interpretări. Ea a spus clar că susține Unirea Republicii Moldova cu România și că, dacă s-ar organiza un referendum, ar vota „pentru”. „Dacă va avea loc un referendum, voi vota pentru unirea cu România”, a spus președintele, explicând pe scurt contextul pentru interlocutorii britanici.
La finalul interviului, discutând între ei după plecarea Maiei Sandu, realizatorii podcastului și-au exprimat deschis surprinderea: „Ni s-a spus de toți – la propriu toți – că ea nu va vorbi despre Unire. Și totuși, a făcut-o, foarte direct”, a remarcat Alastair Campbell, jurnalist și fost purtător de cuvânt al premierului britanic.
„Este chiar ciudat – a fost de acord co-prezentatorul Rory Stewart, fost ministru britanic. Dacă ești liderul unui stat, nici măcar din motive egoiste nu ai susține unirea țării tale cu alta!”
Într-adevăr, din punct de vedere formal, este vorba despre un scenariu în care Republica Moldova își pierde independența.
De ce susține Sandu această idee?
Și de ce mișcările politice care urmăresc desființarea statalității sunt considerate legale?
Așa cum s-a menționat, explicația cheie se găsește în istoria R. Moldova.
Aceasta este atât de diferită de cea a Ucrainei, de exemplu, încât orice comparație după modelul ucrainean este, din start, eronată.
Un exemplu elocvent: în 2023, Parlamentul Republicii Moldova (cu susținerea Maiei Sandu) a eliminat din Constituție orice referire la „limba moldovenească”, înlocuind-o cu „limba română”. „EuroPravda” a explicat atunci că motivul era simplu: „limba moldovenească” nu există.
Este un termen artificial, impus de URSS în epoca stalinistă, cu scopul de a diviza națiunea română în două și de a crea o identitate falsă pentru partea din România ocupată de sovietici. Este vorba despre o ocupație relativ recentă – Moscova a anexat Basarabia în 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov. După război, URSS a fondat Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.
Acesta este un rezumat simplificat al proceselor care au precedat apariția actualei Republici Moldova, dar suficient pentru a înțelege de ce mulți moldoveni privesc Unirea cu România nu ca pe o pierdere, ci ca pe o reîntoarcere la firesc și o reparație istorică.
Pentru susținătorii Unirii, aceasta nu înseamnă renunțarea la independență, ci revenirea la țara-mamă. Iar aceștia sunt numeroși – mai ales în perioada destrămării URSS.
Exact despre acest lucru le-a vorbit Sandu jurnaliștilor britanici: „La sfârșitul anilor ’80, când regimul sovietic slăbea, în R. Moldova a apărut o mișcare națională care ne-a condus spre independență. Desigur, atunci se discuta despre unirea cu România”, a explicat ea.
Maia Sandu a fost mereu pro-Unire. Doar că nu întotdeauna public
Declarația președintelui a provocat, cum era de așteptat, reacții dure din partea opoziției.
Partidul Socialiștilor a cerut oficial demisia Maiei Sandu, afirmând că aceasta reprezintă „o amenințare la adresa existenței R. Moldova”. Ei insistă că nu este vorba de unificarea unei națiuni, ci de „lichidarea Republicii Moldova”. Fostul președinte prorus Igor Dodon a spus că nu are nicio îndoială că Sandu spune adevărul și că ea dorește Unirea – pentru a conduce ulterior România, susține el.
Însă această indignare a forțelor proruse nu va avea efecte reale. Nu au pârghii să inițieze un impeachment.
De altfel, declarația Maiei Sandu nici nu este o surpriză.
Alegătorii știu deja că ea nu este o adversară a Unirii.
Încă din 2016, când a candidat pentru prima dată la Președinție (fără succes atunci), Sandu a declarat în cadrul unei dezbateri TV că ar susține Unirea în cazul unui referendum. Și atunci, forțele proruse au reacționat isteric, folosind afirmația împotriva ei.
După acel episod, Sandu a învățat lecția și a evitat să vorbească despre subiect, deși a continuat să promoveze identitatea românească (inclusiv prin eliminarea expresiei „limbă moldovenească”).
Electoratul a înțeles perfect acest lucru – unioniștii reprezintă nucleul electoral fidel Maiei Sandu la fiecare scrutin.
Dar ceva tot s-a schimbat: Sandu, care a evitat ani la rând să se pronunțe clar, a rupt tăcerea. Asta i-a atras critici din partea moldovenilor moderați – Alexei Tulbure a spus: „E una să faci asemenea declarații înainte să fii ales, și alta să o faci din funcția de președinte”.
De ce a făcut-o acum?
Două explicații sunt posibile.
În primul rând, nu mai are presiunea unei noi candidaturi. Este la al doilea mandat și Constituția nu-i permite un al treilea. În plus, partidul său tocmai a câștigat alegerile parlamentare. Urmează o perioadă fără alegeri, ideală pentru a-și construi moștenirea istorică.
Este posibil ca în această viziune să intre și „Unirea”.
În al doilea rând, scena politică din R. Moldova (și România) s-a schimbat. În România au crescut partidele populiste de extremă dreapta (uneori cu finanțare rusească), iar în R. Moldova, unioniștii tradiționali au pierdut teren în fața unor noi figuri, precum Vasile Costiuc, liderul partidului „Democrația Acasă”, care a obținut 5,6% la alegeri. Costiuc, fost apropiat de FSB, e un bun orator, populist și influencer online, iar acum atrage electoratul unionist.
În acest context, Sandu nu se mai poate baza pe reputație – trebuie să concureze activ.
Se pregătește Republica Moldova de Unirea cu România?
În interviul său, Sandu a recunoscut că ideea Unirii avea sprijin popular în anii ’90, dar nu există măsurători sociologice clare de atunci. Nu a fost nici referendum.
Trebuie spus clar: este îndoielnic că în acei ani ideea Unirii ar fi avut majoritate în R. Moldova post-sovietică, cu o populație afectată de rusificare și propagandă antiromânească. În plus, România de atunci, abia ieșită din comunism, nu era un model atractiv pentru locuitorii din Chișinău, Bălți sau Tiraspol.
Astăzi însă, lucrurile stau altfel.
România e membră UE, are un nivel de trai mult mai ridicat, iar populația R. Moldova e majoritar vorbitoare de română. Rusificarea a rămas în trecut, iar rămășițele ei sunt locale (ex: Găgăuzia).
Totuși, nu trebuie să ne facem iluzii.
Majoritatea moldovenilor nu susțin unirea. Sandu a recunoscut și ea: „Ca președinte, înțeleg din sondaje că majoritatea populației nu susține unirea cu România”.
Chiar dacă sprijinul pentru „Unire” a fost istoric de mare în ultimii ani, la apogeu a atins abia 40% – și acum e sub acest prag. Sociologii spun că acesta este un plafon, cel puțin pentru moment.
Mai mult, sprijinul este inegal – mare în centru și vest, scăzut în sud și nord.
Avem și cazul Găgăuziei, unde legea prevede dreptul la autodeterminare în cazul pierderii independenței R. Moldova. Și Transnistria, care ar putea accepta reintegrarea în R. Moldova, dar nu neapărat în România.
În fine, nici în România nu există o majoritate clară în favoarea Unirii.
Toate acestea fac organizarea unui referendum riscantă, cu potențial de divizare socială profundă.
„Planul B” pentru integrarea europeană a R. Moldova
Dacă autoritățile conștientizează toate aceste obstacole, de ce vorbesc totuși despre Unire?
Răspunsul e simplu – și Sandu l-a oferit în același interviu.
Ea a subliniat că Unirea nu e scopul în sine, ci una dintre opțiuni pentru asigurarea stabilității și supraviețuirii R. Moldova ca democrație. Cealaltă opțiune este integrarea în Uniunea Europeană.
„Majoritatea oamenilor susțin aderarea la UE. Este un obiectiv mai realist și totodată ne va ajuta să supraviețuim ca democrație”, a spus ea.
Această alternativă – aderarea la UE direct sau prin România – conturează logica unei declarații publice atât de directe.
Chișinăul vizează încheierea negocierilor de aderare cu UE până în 2028 și aderarea până cel târziu în 2030. Dar există piedici – incertitudinea din Ucraina, agresiunea continuă a Rusiei, veto-ul Ungariei.
În acest caz, există „planul B” – integrarea simultană în UE și NATO prin Unirea cu România.
Este un plan riscant și complex, dar dacă UE nu oferă o cale clară, acest scenariu ar putea deveni singura opțiune.
Și, poate, aceasta este moștenirea pe care Maia Sandu vrea să o lase în istoria R. Moldova. Sau a României.
