Cancelarul german Angela Merkel, care candidează pentru un al patrulea mandat în fruntea guvernului şi se bucură deja de o longevitate record în Europa, a parcurs o carieră politică în egală măsură remarcabilă şi neaşteptată, păcălindu-şi adversarii cu modestia sa aparentă, relatează miercuri AFP, într-un material difuzat înaintea alegerilor legislative de duminică.
“Şi-n vecii vecilor, amin?” – a comentat ironic la sfârşitul lui mai cotidianului Tageszeitung, la învestirea liderei în vârstă de 63 de ani drept candidată a taberei conservatoare la şefia guvernului.
“Cancelara inamovibilă”, a cărei Uniune Creştin-Democrată (CDU) se îndreaptă spre o victorie la alegerile de duminică, potrivit sondajelor, a văzut defilând trei preşedinţi americani, patru preşedinţi francezi şi trei premieri britanici şi pare scutită de uzura puterii. “Mutti” (“mămica”), cum este supranumită Angela Merkel pentru stilul său liniştitor, are un secret, a constatat în 2015 filozoful Peter Sloterdijk: răspunde, ca om, “dorinţei arzătoare de normalitate” a germanilor, puşi la încercare de o istorie zbuciumată şi circumspecţi în faţa situaţiei în care se află astăzi lumea.
Văzut din străinătate, cancelarul Merkel a dobândit de-a lungul crizelor europene o statură tot mai impunătoare, iniţial ca “executor” detestat al statelor cheltuitoare, pentru ca în final să se prezinte ca “lider al lumii libere”, după alegerea lui Donald Trump la preşedinţie în SUA – a cărui abordare nu a reuşit însă să o influenţeze în problemele-cheie, cum este climatul.
Totuşi, în toamna lui 2005, după victoria sa asupra cancelarului social-democrat Gerhard Schroeder, cine ar fi crezut că o cercetătoare – este doctor în chimie cuantică – fără prea multă carismă şi mai curând străină de dosarele internaţionale va deveni de neoprit? Ar fi pariat cineva pe o fiică austeră de pastor crescută în Germania de est? Nu a fost cazul liderilor politici vest-germani, care multă vreme au subestimat-o.
Doisprezece ani mai târziu, Angela Merkel s-a impus ca personaj politic singular pe scena contemporană, în măsura în care longevitatea locului ei în istorie rămâne incertă. A beneficiat de prosperitatea economică favorizată de reformele lipsite de popularitate promovate de predecesorul său, dar eforturile sale proprii de pregătire a viitorului sunt discutabile.
În afară de decizia renunţării la centralele nucleare, luată în primăvara lui 2011, după catastrofa de la Fukushima, din Japonia, decizie care a venit să liniştească opinia publică, evenimentul care a marcat cel mai tare cele trei mandate ale sale de până acum – şi fără îndoială şi cel mai mare risc real pe care şi l-a asumat – a fost criza migraţiei.
Citeşte şi: Merkel a decis care va fi soarta ministrului de finanţe după alegeri
În 2015, lăsând la o parte prudenţa sa legendară, Angela Dorothea Merkel decide, în contradicţie cu restul Europei, să-şi deschidă ţara în faţa a 900.000 de solicitanţi de azil. Cota sa de popularitate plonjează şi populiştii câştigă teren, dar Merkel revine la comandă şi adoptă o serie de măsuri, inclusiv un acord cu Turcia pentru a reduce considerabil sosirile de noi refugiaţi pe continent.
Eforturile de integrare a migranţilor continuă în Germania, iar mulţi europeni – mai ales din est – continuă să o acuze că a creat un precedent. Dar în afară de criza refugiaţilor, stilul lui Merkel este marcat de un ultrapragmatism ghidat nu atât de convingerile sale personale, cât de raporturile de forţe de moment. Abordarea ei aminteşte de aikido, arta marţială a celor slabi, constând în folosirea energiei adversarului pentru a-l lăsa să cadă singur, a remarcat recent cotidianul Handelsblatt, evocând seria de “masculi dominanţi” care şi-au intersectat drumul cu cancelara, de la Gerhard Schroeder şi Vladimir Putin la Nicolas Sarkozy şi Silvio Berlusconi.
Gestica sa “liniştitoare” transmite un mesaj: “Politica este de o complexitate infinită şi necesită expertiză şi subtilitate”, a conchis Handelsblatt.
