Conseil de l'Europe
Extrema dreaptă nu mai atrage doar alegători nemulțumiți, vulnerabili economic sau dezamăgiți de globalizare. Tot mai mulți tineri educați, care au studiat în mai multe țări, vorbesc mai multe limbi și au trecut prin universități prestigioase, sunt receptivi la mesajele naționaliste.
România, unde Călin Georgescu a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024 printr-o campanie construită puternic pe identitate, suveranitate și TikTok, este unul dintre cele mai elocvente exemple ale fenomenului, arată o analiză publicată de The Conversation.
Citește și: Chișinăul apără dreptul militarilor moldoveni de a purta drapelul național în Zona de Securitate
Multă vreme, instituțiile europene au pornit de la premisa că educația, mobilitatea și contactul cu alte culturi îi vor face automat pe tineri mai deschiși și mai atașați de proiectul european. Realitatea este însă mai complicată.
Studenți care au locuit la Berlin, au învățat la Copenhaga și au făcut stagii la Amsterdam pot continua să vorbească despre „oamenii noștri” și „cultura lor”. Au învățat să se descurce într-un mediu internațional, dar nu au găsit neapărat un răspuns la întrebarea: ce ne ține împreună?
Extrema dreaptă a înțeles această vulnerabilitate. În timp ce Uniunea Europeană oferă drepturi, libertate de circulație, o piață comună și o monedă, mișcările naționaliste oferă o poveste clară despre identitate: cine ești, cui aparții și cine nu face parte din comunitatea ta.
Este o poveste simplă, emoțională și adesea profund exclusivistă. Dar tocmai de aceea poate fi mai puternică decât discursul tehnic și instituțional al Bruxelles-ului.
Alegerile europene din 2024 au adus cel mai mare nivel de reprezentare obținut până acum de partidele de extremă dreapta. Potrivit analizei citate de The Conversation, 191 dintre cele 720 de mandate din Parlamentul European, adică aproximativ 27%, au revenit eurodeputaților afiliați unor grupări de extremă dreapta.
Nu a fost doar un vot de protest venit din zone sărace sau marginalizate.
Datele European Election Studies 2024, care au analizat aproape 25.000 de alegători din cele 27 de state membre, indică un sprijin de peste 21% pentru extrema dreaptă în rândul bărbaților sub 30 de ani. Tendința este în creștere constantă din 1989.
În Germania, sprijinul pentru AfD în rândul tinerilor de 18–24 de ani a crescut de la 5% în 2013 la 19% în 2025. În Franța, partidul lui Marine Le Pen a fost cea mai populară formațiune printre alegătorii cu vârste între 18 și 34 de ani în 2024.
La nivelul tuturor grupelor de vârstă, formațiunile de extremă dreapta au ajuns la aproape un sfert din voturile exprimate în Europa.
Instituțiile europene răspund de obicei ascensiunii naționalismului prin reafirmarea valorilor democratice, promisiuni de reformă și argumente economice.
Toate sunt importante, dar nu răspund întrebării pe care extrema dreaptă o exploatează cel mai eficient: cine ești și unde simți că aparții?
Mișcările naționaliste nu câștigă doar prin programe politice. Ele câștigă prin identitate.
Oferă o definiție a „adevăratului francez”, „adevăratului german” sau „adevăratului european”, în opoziție cu cei considerați străini, incompatibili ori periculoși.
Prin comparație, Uniunea Europeană oferă un pașaport, o piață, o monedă și un set de drepturi. Sunt avantaje concrete și valoroase, dar nu formează singure o narațiune capabilă să producă atașament emoțional.
Filosoful francez Étienne Balibar observa încă din 2004 că integrarea europeană conține o tensiune între discursul universalist al proiectului european și logica de excludere asociată națiunii, rasei și limbii.
Europa a presupus, în ultimele decenii, că sentimentul apartenenței va apărea de la sine, ca rezultat al integrării politice și economice. Nu s-a întâmplat. Iar spațiul lăsat liber a fost ocupat treptat de extrema dreaptă.
După Al Doilea Război Mondial, liderii europeni știau că reconstrucția economică și politică nu este suficientă. În 1954, Consiliul Europei a semnat Convenția culturală europeană, construind cadrul unei cooperări culturale între statele continentului.
Mai târziu, în 1985, ministrul grec al Culturii, Melina Mercouri, și omologul său francez, Jack Lang, au contribuit la lansarea programului care avea să devină Capitala Europeană a Culturii.
Scopul declarat era tocmai întărirea sentimentului de apartenență al cetățenilor la un spațiu cultural comun.
De atunci, peste 70 de orașe din mai mult de 30 de țări au deținut titlul, printre ele Atena, Florența, Glasgow, Cracovia, Istanbul, Valletta și Timișoara. Evaluările independente au arătat că programul a stimulat schimburile interculturale și participarea civică.
Diferența față de prezent este una de viziune: cultura nu era tratată ca o anexă decorativă, ci ca o condiție a integrării europene.
Programul Europa Creativă, principalul instrument cultural al Uniunii, are un buget de 2,44 miliarde de euro pentru perioada 2021–2027. Suma reprezintă doar aproximativ 0,15% din bugetul total al Uniunii Europene.
Prin comparație, potrivit Culture Action Europe, Rusia a cheltuit în 2024 peste un miliard de euro doar pentru propagandă culturală, fără a include celelalte operațiuni de influență media îndreptate spre publicul european.
Concluzia este simplă: Europa investește mult mai puțin decât adversarii săi exact pe terenul pe care se duce lupta pentru identitate, apartenență și loialitate.
În plus, mediul în care cultura și identitatea se formează astăzi este complet diferit de cel în care au fost create primele programe culturale europene.
În anii 1960–1980, radiodifuzorii publici, instituțiile culturale și spațiile comune de dezbatere puteau produce referințe împărtășite.
Astăzi, tinerii își formează în mare parte percepția despre lume prin platforme algoritmice.
Potrivit unui sondaj al Parlamentului European din 2021, 64% dintre tineri foloseau Instagram, iar 25% TikTok ca surse principale de informare. Alte date europene indică faptul că 79% dintre tinerii între 15 și 24 de ani își iau știrile în principal de la influenceri și creatori de conținut.
Aceste platforme nu sunt neutre. Ele recompensează conținutul care produce emoție, conflict și reacții rapide. Mesajele negative, provocatoare și identitare ale extremei drepte sunt astfel avantajate structural.
Un studiu publicat în 2024 a arătat că, înaintea alegerilor europene, partidele de extremă dreapta au obținut constant niveluri de interacțiune mai mari decât formațiunile mainstream pe Facebook și Instagram în Germania, Suedia, Ungaria și Polonia.
Programele precum Capitala Europeană a Culturii au fost gândite pentru o lume în care cultura circula prin orașe și instituții. Nu au fost adaptate suficient unei lumi în care cultura circulă prin feed-uri.
Programul Erasmus rămâne unul dintre cele mai puternice instrumente europene de apropiere între tineri. Cercetările arată că participarea la Erasmus este asociată cu o identificare mai puternică drept european.
Vezi și: Destinații de vacanță care îți schimbă viața
Dar există o limită importantă. Studenții care pleacă prin Erasmus sunt adesea deja favorabili integrării europene înainte de a pleca. Programul consolidează o identitate existentă, dar nu o creează neapărat de la zero.
Cei mai expuși mesajelor naționaliste – tineri vulnerabili economic, mai puțin mobili, din medii educaționale sau comunități mai izolate – ajung mai rar în astfel de programe.
În plus, schimburile academice reproduc adesea ierarhiile existente: universitățile puternice trimit studenți către alte universități puternice, iar mobilitatea rămâne concentrată în rândul celor care au deja capital educațional și economic.
Astfel, sistemul cosmopolit riscă să vorbească doar cu el însuși. Chiar și în universități internaționale, diversitatea de naționalități poate ascunde o mare omogenitate socială. Studenții pot veni din 20 de țări, dar din medii economice și educaționale foarte asemănătoare.
Experiența internațională nu duce automat la o loialitate cosmopolită.
Unii studenți care au trăit și studiat în mai multe țări pot deveni mai critici față de Bruxelles și mai atașați de specificul cultural național decât ar sugera biografia lor. Aceasta este una dintre cele mai incomode concluzii ale analizei.
Mobilitatea poate crea familiaritate cu diferența, fără să construiască un sentiment comun de apartenență. Tinerii pot învăța să exploreze diversitatea, dar pot continua să caute rădăcini, stabilitate și identitate.
Naționaliștii înțeleg această nevoie. Universitățile și instituțiile europene, mult mai puțin.
The Conversation indică România drept unul dintre cele mai puternice exemple ale acestei dinamici.
Călin Georgescu, un candidat independent aproape necunoscut înaintea alegerilor prezidențiale din 2024, a câștigat primul tur printr-o campanie construită în mare parte pe TikTok. Mesajul său a combinat identitatea ortodoxă, suveranitatea națională și ideea unei diferențe spirituale față de liberalismul occidental.
Anularea scrutinului nu a eliminat realitatea politică din spatele rezultatului: o parte importantă a electoratului român, inclusiv numeroși tineri, a găsit într-o poveste culturală ceea ce nu găsise în programele partidelor tradiționale.
România este un caz extrem, dar nu unul izolat. Când nu există o narațiune europeană cu greutate emoțională, alte povești ocupă spațiul, scrie The Conversation.
Analiza identifică trei categorii de actori care pot schimba direcția.
Prima este reprezentată de instituțiile europene. Comisia Europeană a anunțat un viitor „Compas pentru cultură”, menit să dea „un chip uman proiectului european”. Dar fără bani și fără o strategie clară, inițiativa riscă să rămână simbolică.
A doua este Erasmus+. Programul ar trebui extins dincolo de universități, către licee, școli profesionale și schimburi comunitare. Problema sa principală nu este mobilitatea, ci faptul că ajunge la prea puțini dintre cei vulnerabili la capturarea naționalistă.
A treia categorie este formată din universități și școli de business. Acestea afirmă că formează „cetățeni globali”, dar simpla reunire a unor studenți din mai multe țări nu produce automat o cultură comună. Apartenența trebuie construită intenționat, nu presupusă.
Datele Eurobarometrului din primăvara lui 2025 arată că 75% dintre europeni se simt cetățeni ai Uniunii, cel mai ridicat nivel măsurat până acum. Aproape 60% dintre tinerii de 15–24 de ani declară că au încredere în UE.
Cifrele sunt încurajatoare, dar nu spun întreaga poveste. Să te simți cetățean nu este același lucru cu a simți că aparții unei comunități culturale. Încrederea într-o instituție nu înseamnă loialitate emoțională față de un proiect comun.
Extrema dreaptă a înțeles două lucruri pe care instituțiile europene continuă să le subestimeze. Identitatea nu poate fi construită doar prin prosperitate și drepturi. Iar instituțiile care ignoră dimensiunea culturală a politicii vor fi depășite de mișcările care o folosesc.
Partidele de extremă dreapta nu au ajuns la 27% din mandatele Parlamentului European doar prin politici economice mai convingătoare. Au ajuns acolo oferind o poveste.
Miza este și geopolitică. Rusia investește masiv în propagandă culturală și operațiuni de influență. China și-a construit o rețea internațională de institute culturale și educaționale. Ambele tratează cultura ca infrastructură de putere.
Uniunea Europeană continuă însă să o trateze adesea ca pe un adaos, util după ce „problemele serioase” ale economiei și politicii au fost rezolvate.
În același timp, extrema dreaptă este deja bine reprezentată în Comisia pentru cultură și educație a Parlamentului European și încearcă să schimbe sensul dezbaterii culturale: atacă proiectele legate de migrație, vorbește despre „propagandă de gen” și promovează o imagine națională, rigidă și exclusivistă a culturii europene.
Potrivit raportului V-Dem privind democrația în 2026, aproape un sfert dintre țările lumii treceau în 2025 prin procese de autocratizare, inclusiv mai multe state europene.
Timpul pentru construirea unei alternative se reduce. Europa nu poate cere loialitate doar prin rezultate administrative și avantaje economice. Trebuie să răspundă și la întrebarea identitară. Nu dacă diplomația culturală este prea slabă pentru actuala confruntare, ci dacă Europa își mai poate permite să ignore „arma” pe care adversarii săi o folosesc deja.
This post was last modified on 12/07/2026 14:04 14:04