Instalarea de către Moscova a noi sisteme de apărare antiaeriană în Arctica constituie ultimul exemplu al proliferării pe întreg mapamondul a dispozitivelor destinate să bareze calea armatelor occidentale şi să le descurajeze să acţioneze, punându-le în faţa provocării de a se adapta, comentează France Presse miercuri, potrivit agerpres.
Rusia a anunţat luni că şi-a înlocuit bateriile S-300 prin sisteme mai performante S-400 în arhipelagul Novaia Zemlia în Arctica, regiune polară bogată în resurse naturale şi crucială pentru controlul căilor maritime din nord deschise în urma încălzirii climatice.
Citește și : Trump ORDONĂ înăsprirea sancțiunilor împotriva Iranului
“Trecerea la noile S-400 creşte semnificativ zona de control al spaţiului aerian în Arctica”, a subliniat – într-un comunicat – armata rusă, care dispune deja de sisteme cu rază lungă de acţiune similare în regiunile Murmansk şi Arhanghelsk (nord-vest) şi în Republica Saha (Iakutia, est), notează AFP.
Consolidarea mijloacelor ruseşti de interdicţie a accesului în această zonă strategică se adaugă numeroaselor dispozitive (sisteme sol-aer şi împotriva navelor, mine submarine, rachete sol-sol etc.) “care la origine sunt de natură defensivă, dar relevă un caracter din ce în ce mai agresiv”, indică un parlamentar francez.
Marea Baltică, Mediterana orientală, strâmtoarea Ormuz, Marea Chinei de Sud … : în aer şi pe mări, “în prezent. multiplicarea spaţiilor contestate constituie pentru noi adevărate provocări”, constată amiralul francez Olivier Lebas.
“Se observă o creştere a gamei de sisteme de arme de oprire a accesului (capabilităţi Anti-Acces Area Denial) şi proliferarea lor în numeroase ţări, ca de exemplu cea a sistemelor antiaeriene S-400 ruseşti şi cea a rachetelor antinavale ruseşti şi chineze. Iranul încearcă să se alăture acestui club şi chiar grupuri nestatale precum houthi (în Yemen) dispun de asemenea de rachete antinavale”, afirmă el.
Fenomenul se regăseşte şi la nivel regional: Siria s-a echipat cu S-400 ruseşti pentru a se proteja de o intervenţie militară împotriva regimului lui Bashar al-Assad.
Aceste strategii militare preocupă marile state occidentale, după cum demonstrează recentele discuţii asupra acestui subiect la Universitatea de vară pe teme de apărare în Franţa, precum şi la dialogul Rochambeau la Newport, în SUA, consacrat provocărilor strategice comune pentru aliaţii francezi şi americani.
Interdicţia accesului nu este un concept nou, subliniază experţii, fiecare ţară având dorinţa să-şi protejeze teritoriul naţional şi interesele sale strategice. Dar extinderea sa, în special sub forma unor “bule de protecţie” în ţări terţe este luată foarte în serios de armatele occidentale, care îşi văd contestată libertatea de manevră după ce au avut toată latitudinea pentru a realiza operaţiuni externe timp de două decenii (Afganistan, Libia, Mali, Irak).
“Şocul interdicţiei a accesului rezidă în efectul de contrast cu libertatea de acţiune de care s-a beneficiat în perioada de după Războiul Rece. S-a putut crede că este o nouă normă, în timp ce se asistă în prezent la o revenire a contestării”, analizează Corentin Brustlein, directorul pentru cercetare la Institutul francez pentru relaţii internaţionale (IFRI).
Or, pentru armate expediţionare, este crucial să fie capabile “să intre primele”, adică să pătrundă pe un teritoriu aflat la distanţă şi apărat. O capacitate cu atât mai fundamentală pentru puteri nucleare precum SUA şi Franţa, a căror credibilitate de descurajare este în joc.
Citește și : Boris Johnson, luat la rost într-un spital din Londra: ‘Serviciul naţional de sănătate a fost distrus’
“Trebuie evitată capcană faptului împlinit. Acceptarea zonelor ‘no-go’ înseamnă a valida discursul adversarului”, consideră amiralul Lebas.
Dar de acum înainte, orice intervenţie militară necesită mijloace din ce în ce mai importante, apreciază la unison experţii.
În aprilie 2018, operaţiunea Hamilton în Siria, declanşată de Paris, Londra şi Washington pentru a distruge stocuri de arme chimice, s-a încheiat printr-un succes tactic în pofida existenţei sistemelor de interdicţie a accesului – cele trei ţinte vizate au fost atinse cu preţul unei desfăşurări de mijloace: avioane de vânătoare plecate din Franţa, mai multe fregate şi 100 de rachete lansate.
“Sistemele de interdicţie a accesului nu sunt invulnerabile. Dar ele ridică costurile de intrare pentru orice operaţiune militară, ele crescând preţul riscului” pe plan uman şi necesită “o voinţă politică fermă”, subliniază Corentin Brustlein.
Printre pistele tehnologice explorate pentru a ocoli aceste scuturi figurează armele hiper-rapide, invizibilitatea şi controlul spectrului electromagnetic (interceptare şi bruiere a sistemelor de comunicaţii).
Găsirea răspunsului la strategii de interdicţie a accesului ale Rusiei şi Chinei creează între altele “dificultăţi extreme”, notează expertul: “aceste două ţări sunt puteri nucleare, există un real pericol de escaladare potenţială”.
