Conform presei, SUA și Israelul au ucis sâmbătă – prima zi a războiului actual cu Iranul – 48 de conducători ai regimului, inclusiv Conducătorul Suprem, ayatolahul Ali Khamenei.
Spionul întreabă un iranian: „Vrei să lucrezi pentru Israel și SUA, să răsturnăm regimul teocratic al lui Khamenei?
Citește și: Cartelele SIM vor fi vândute doar în baza buletinului de identitate. Proiect elaborat de MAI
Iranianul răspunde: „Vreau!”
Spionul spune: „Minunat! 100.000 de dolari!”
Iranianul pare încurcat, ezită, mestecă în gol, apoi spune: „100.000 să fie! Dar nu pot face rost de atât pe loc – pot plăti în rate?”
Gluma aceasta scoate la iveală ce se petrece în Iran, scrie analistul politic David Frum în The Atlantic.
Succesul acestor lovituri atent țintite se datorează în mare măsură spionajului electronic avansat și penetrării cibernetice profunde a infrastructurii iraniene în general și a celei militare în special. Însă în acest război, ca și în cel de 12 zile de anul trecut, e evident că SUA și Israelul beneficiază și de informații oferite chiar de unii iranieni, cei dispuși să-și riște viața pentru a contribui la dărâmarea Republicii Islamice.
Regimul iranian și-a oprimat, umilit și omorât cetățenii. Plin de furie și durere, acest popor face haz de necaz din disponibilitatea lui de a accepta ajutor de oriunde ar veni – și de a-l ajuta la rându-i cum pot și a-l primi călduros pe respectivul salvator.
Ajutorul nu sosește mereu așa cum ni-l dorim. Însă o armă care-i e oricând la îndemână oprimatului e bancul subversiv. Umorul negru exprimându-i refuzul lăuntric de a-și accepta propria oprimare. Când alte forme ale adevărului sunt suprimate, atunci bancului îi revine datoria de a servi publicul.
Iată o glumă din Italia fascistă:O mamă merge la piață după mâncare pentru copii. E vremea recoltei, dar nu-i nimic de vânzare în piață. Nemaiputându-se abține, femeia se trezește vorbind cu voce tare: „A distrus totul! A distrus țara asta!”Simte o mână pe umăr. Se întoarce și vede un polițist. Care o întreabă amenințător: „La cine vă refereați, signora?”Păstrându-și cumpătul, femeia îi răspunde: „La soțul meu! De soțul meu vorbeam.
”Polițistul ia urgent poziția de drepți: „Scuzele mele, Signora Mussolini!”Un banc bun putea fi plătit scump de cei care-l spuneau.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Un judecător sovietic iese din sala de judecată prăpădindu-se de râs.
Un coleg îl întreabă: „Ce-i așa de amuzant?”„E un banc, dar nu ți-l pot spune”, îi răspunde râzând judecătorul. „Tocmai l-am condamnat pe tipul care l-a zis la cinci ani de muncă silnică!”
Râsul e o cale de a-ți menține speranța până la ziua eliberării. După cum reiese și dintr-un banc din Germania nazistă:
Un om zdrențăros se oprește zilnic în fața unui chioșc de ziare și trece rapid în revistă primele pagini. Apoi pleacă fără a cumpăra nimic. Într-o bună zi vânzătorul îl abordează.
„Știu că-s vremuri grele, dar măcar un ziar ar trebui să-ți permiți să cumperi.”
„N-am nevoie să cumpăr tot ziarul. Mă interesează doar ferparele.”
„Păi atunci trebuie să cumperi ziarul, ferparele sunt pe ultimele pagini.”
„Nu și cel pe care-l caut eu. Acela va fi sigur pe prima pagină.
”Se pare că iranienii nu se limitează doar la a spune bancuri macabre și la a aștepta ferparele pe care speră să le citească. Contribuie și ei la grăbirea apariției acelor ferpare. Dar până atunci, o ultimă glumă, din Uniunea Sovietică, care descrie coșmarul în care tiranicul regim islamic îi obligă să trăiască pe iranieni:Un om merge pe o stradă din Moscova, plângând cu sughițuri. Un milițian îl oprește.
„De ce plângi?”„Nu am voie să spun.
”Milițianul îl înhață: „Spune-mi sau te arestez”.
Omul se șterge la ochi și zice: „Bine. Plâng fiindcă e unicul lucru pe care nu l-au interzis”.
