Ce s-a întâmplat cu stânga din Estul Europei?

Primul privește țara în sine. Alternanța la putere, după șaisprezece ani de guvernare a lui Viktor Orbán, este în sine un test puternic al rezistenței instituționale. Cu atât mai mult când vine vorba de un guvern care a alunecat treptat, dar sistematic, în practici autoritare. Faptul că această schimbare a fost realizată prin alegeri – și chiar în ciuda regulilor pe care guvernul aflat la final de mandat le instituise pentru a-și păstra dominanța – este deosebit de important, comentează în publicația elenă Kathimerini Ilias Dinas, profesor de științe politice și catedră elvețiană la Institutul Universitar European din Florența, potrivit stiripesurse.

Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare

Nu este o coincidență faptul că, în acest proces, unele dintre instrumentele concepute pentru a consolida majoritatea, cum ar fi legea electorală, au funcționat în cele din urmă ca un bumerang împotriva lui Orbán însuși.

Al doilea parametru atinge un ecosistem mai larg, interconectat, al extremei drepte europene. Dat fiind că acest spațiu politic funcționează în termeni de modele transnaționale și legitimare care se consolidează reciproc, atunci când unul dintre pilonii săi principali este slăbit, unda de șoc se propagă. Nu este o coincidență faptul că încă de a doua zi, circulau la Berlin comentarii ironice care îl chemau pe Vance să conducă și campania electorală a AfD. Înfrângerile, la fel ca victoriile, au efecte de multiplicare.

A treia dimensiune este și cea mai încurajatoare. Poate că cel mai important mesaj al acestor alegeri nu se găsește la Budapesta, ci în alte părți: în zâmbetele – chiar și reținute – pe care rezultatul le-a provocat la Belgrad, la Istanbul, poate chiar și la Moscova. Ideea că regresul democratic nu este o cale fără întoarcere, că poate exista o inversare prin procese democratice, reprezintă în sine un capital politic. Este materia primă a speranței pentru societățile care trăiesc sub regimuri autoritare soft. Nu este întâmplător că însuși câștigătorul alegerilor a făcut referire specială la cetățenii sârbi – în timp ce la Novi Sad apăreau mici grupuri care celebrau.

Există însă și cealaltă latură, oarecum mai întunecată. Ungaria nu este un caz izolat în ceea ce privește absența stângii din parlament. Înaintea ei au fost Polonia, România (sic! în România stânga a fost reprezentată mereu în parlament prin PSD – n.trad.) și alte țări ale Europei postcomuniste.

Fenomenul nu este nou și nici exclusiv est-european. Sub diverse forme, a apărut și în sens invers, în țări care au ieșit din dictaturi de dreapta. Explicația se află în amprenta lăsată de regimul nedemocratic anterior. Ideologia asociată cu aceasta este delegitimată, modelând nu doar percepțiile sociale despre ceea ce este „acceptabil”, ci și strategiile elitelor politice. În acest fel, Istoria este transformată într-un spațiu activ de coordonare politică. Iar atunci când ideologia devine un indicator al legitimității democratice, competiția încetează să mai fie simetrică.

Rezultatul este o „uniformizare” cu caracteristici aparte: partidele evită sistematic să se identifice cu polul stigmatizat al spectrului ideologic și, procedând astfel, evoluează în direcția opusă.

Un exemplu recent vine din Polonia. La alegerile din 2023, Jarosław Kaczyński, liderul partidului de dreapta PiS, l-a acuzat în repetate rânduri pe adversarul său, Donald Tusk, de simpatii „pro-comuniste” și pro-ruse – în ciuda faptului că ambii provin din mișcarea anticomunistă „Solidaritatea”. Ba chiar a promovat și o lege – cunoscută sub numele de „Lex Tusk” – care avea ca scop investigarea presupuselor legături dintre guvernul anterior și Rusia.

Aceste acuzații au fost nefondate din punct de vedere istoric, dar eficiente din punct de vedere politic: au obligat opoziția să-și dovedească puritatea „patriotică”. Campania electorală a lui Tusk a ajuns astfel să pună accentul pe simbolurile naționale și mesajele patriotice.

Această asimetrie nu se limitează la retorică – are consecințe tangibile. În mai multe țări postcomuniste, partidele socialiste au adoptat politici economice excesiv de liberale tocmai pentru a se debarasa de povara trecutului. Astfel, de exemplu, în Polonia, absența unei stângi tradiționale puternice a lăsat politicile redistributive – cum ar fi creșterea salariului minim – în mâinile unui partid de dreapta, naționalist-populist.

În România, jurnaliștii și analiștii subliniază că lipsa unei stângi autentice a comprimat discursul politic într-o singură direcție, limitând alternativele disponibile.

Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară

Ungaria oferă două lecții:

a) „democrațiile cu adjective” (calificativele care desemnează subtipuri de regim, de ex. democrația iliberală n.trad.) pot redeveni democrații obișnuite, dar

b) chiar și așa, reprezentarea politică ar putea rămâne incompletă – nu atât din cauza constrângerilor instituționale, cât din cauza comprimării ideologice cauzate de moștenirea regimurilor autoritare.