În primăvara lui 1859 Abraham Lincoln a fost invitat de un comitet al republicanilor din Boston să participe la o serbare în onoarea lui Thomas Jefferson. Nu a reușit să ajungă. În schimb a trimis o scrisoare care explică – poate mai bine decât orice altceva scris de Lincoln, cu excepția Discursului de la Gettysburg – ce sărbătorim noi de fapt atunci când sărbătorim 4 Iulie, scrie THE NEW YORK TIMES, potrivit RADOR.
Lincoln a început prin a observa o ironie a istoriei: trecuseră cam 70 de ani de când cele două mari partide ale Americii luaseră ființă. La acea vreme partidul din Sud, republicanii democrați, era acela care fusese „constituit pe baza presupusului lor devotament superior pentru drepturile individuale ale omului”, în vreme ce partidul din Nord, federaliștii, era cel care era devotat în principal dreptului la proprietate.
Dar lucrurile se schimbaseră. Spre sfârșitul anilor 1850 republicanii lui Lincoln deveniseră cei care credeau cu tărie în principiile lui Jefferson – anume că toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați de către creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile -, în vreme ce democrații erau cei care „negau și se eschivau” de la acele principii. „Unul cutează să le numească «banalități stridente»; un altul fără ocol le cheamă «minciuni de la sine înțelese»; și încă alții lămuresc perfid că ele se referă doar la «rasele superioare»”, afirma Lincoln, atacându-i voalat pe John C. Calhoun și Stephen Douglas.
Democrații din zilele lui considerau că „libertatea unui singur om nu înseamnă absolut nimic când intră în conflict cu dreptul la proprietate al altui om”, scria Lincoln. „Republicanii, din contră, sunt în favoare omului și dolarului deopotrivă, dar în cazuri de conflict omul vine înaintea dolarului.”
Se poate argumenta împotriva viziunii lui Lincoln cu privire la istorie: Jefferson și ceilalți republicani democratici de seamă erau preponderent proprietari de sclavi. Alexander Hamilton, unul dintre fondatorii federaliștilor, a contribuit și la constituirea New York Manumission Society, o organizație aboliționistă timpurie. E aproape sigur că Lincoln însuși înțelegea acest lucru. O frază din scrisoarea lui – „cel care nu e sclav trebuie să consimtă să nu aibă vreun sclav” – iese în evidență ca o critică slab deghizată la adresa lui Jefferson, în calitatea lui de om.
Dar scrisoarea lui Lincoln are un scop politic și filozofic mai amplu decât simpla evidențiere a profundelor neajunsuri morale ale lui Jefferson.
În anii de dinaintea Războiului Civil Lincoln era interesat de chestiuni legate de transformarea, declinul și mântuirea politică. Faptul că partidele fac rocade ideologice ar trebui să ne fie familiar: democrații erau odinioară partidul fiscalității reduse, liberului schimb și segregării; republicanii erau cândva partidul amnistiei imigranților, virtuții morale și liniei dure în politica față de Rusia.
Pentru Lincoln întrebarea mai importantă și mai îngrijorătoare era aceea dacă și țările, la fel ca partidele, își pot abandona principiile pe care cândva le considerau sacre. „Acum nu mai este nicidecum o joacă de copil să salvezi principiile lui Jefferson de la o răsturnare totală în această țară”, avertiza Lincoln cu numai doi ani înainte de izbucnirea Războiului Civil. „Principiile lui Jefferson sunt definițiile și axiomele unei societăți libere” – la fel de de la sine înțelese ca „ideile mai simple ale lui Euclid”, considera Lincoln.
Lecția desprinsă de Lincoln este aceea că o republică își poate nega foarte ușor propriile principii fondatoare dacă interese egoiste de natură personală ori politică o dictează. America, avertiza el, renunță la „guvernarea liberă” de dragul „clasificării” și „castei”.
Ceea ce l-a adus pe Lincoln la următoarea concluzie extraordinară:
„Întreaga cinste lui Jefferson – omului care, sub presiunea palpabilă a luptei pentru independență națională de către un popor singur, a avut limpezimea de minte, viziunea și capacitatea de a insera într-un document pur revoluționar un adevăr abstract, aplicabil tuturor oamenilor și tuturor vremurilor, și astfel să îl pecetluiască acolo pentru ca astăzi, și în toate zilele ce vor urma, să fie o înfierare și o piedică în calea înșiși vestitorilor tiraniei și oprimării reînturnate.”
Așadar, ce sărbătorim noi de fapt pe 4 Iulie?
Nu lungul pomelnic de nemulțumiri exagerat detaliate și nemeritat reproșate care constituie grosul Declarației de Independență. Nu ipocrizia strigătoare la cer a oamenilor care țineau în robie alți oameni din momentul nașterii lor, în vreme ce insistau că toți oamenii se nasc egali.
Și nici exemplul acelora pentru care dreptul de a căuta fericirea nu e un ideal universal. După cum scria Lincoln în epistola sa: „Cei care le refuză altora libertatea nu o merită nici pentru ei înșiși și, sub un Dumnezeu drept, nu o pot păstra mult”.
Ce sărbătorim, în schimb, e o decizie: una care avea să transcendă circumstanțele Revoluției Americane, să se elibereze de semnificația ei în calitate de eveniment istoric, să strălucească mai puternic decât oamenii care i s-au devotat și, poate, în cele din urmă, să dăinuie și după dispariția țării pentru care a fost concepută. A fost remarcabila decizie a lui Jefferson și a camarazilor săi revoluționari de a face un lucru mai mult decât revoluționar: a implanta un adevăr filozofic într-un document fondator, astfel încât nimeni din acea vreme ori din viitor să nu poată să se numească pe sine „patriot” ori „tradiționalist” fără a subscrie concomitent la un principiu universal care transcende patriotismul și tradiția.
Acesta e motivul pentru care oricare mare luptător pentru libertate se inspiră din Declarația noastră de Independență. A fost adevărat în cazul lui Martin Luther King Jr., care a numit-o „o notă de promisiune căreia fiecare american avea să-i devină moștenitor”. La fel și în cazul curajoșilor protestatari din Piața Tiananmen, care în 1989 au construit din hârtie o Zeiță a Democrației înaltă de 10 metri care aducea aminte de Statuia Libertății, înainte de a fi secerați de gloanțele propriului guvern. La fel și Volodimir Zelenski, care a publicat duminică în Wall Street Journal un eseu în care compară 4 iulie 1776 cu 24 februarie 2022, data la care și poporul ucrainean a ales să lupte pentru libertate și independență.
Când sărbătorim 4 iulie, acesta e lucrul pe care-l sărbătorim, tot așa cum le suntem recunoscători acelora care s-au ridicat deasupra propriilor neajunsuri și prejudecăți pentru a ne dărui limba libertății.
