Ce vrea cu adevărat Iranul? Distrugerea Israelului și eliminarea Americii este doar un pas?
Ce vrea cu adevărat Iranul? Orientul Mijlociu și întreaga lume încearcă să înțeleagă – cu respirația tăiată – dacă raidurile americane de vineri seară sunt doar începutul unor represalii după uciderea soldaților americani de către milițiile pro-iraniene; dacă regimul ayatollah va reacționa la rândul său; sau dacă această spirală ar putea duce la un adevărat conflict direct între America și Iran, scrie IL CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
Unul dintre motivele incertitudinii este opacitatea planurilor pe termen lung ale teocrației șiite din Teheran. Conflictul dintre fundamentalismul iranian și ”Marele Satan american” (o expresie lansată de ayatollahul Khomeini în 1979) durează de la căderea șahului Persiei și revoluția islamică de acum 45 de ani. De atunci, capacitatea noastră de a interpreta mintea clerului care guvernează poporul iranian cu mână de fier și seamănă teroare în țările vecine nu s-a îmbunătățit prea mult.
Antagonismul ireductibil față de America văzută ca o civilizație depravată moral, obiectivul proclamat de distrugere a Statului Israel, trebuie luat la propriu pentru că figurează în doctrina oficială a Republicii Islamice. Există însă un al treilea obiectiv strategic care nu trebuie subestimat, având în vedere natura religioasă a regimului: triumful final al șiiților asupra sunniților, deci cucerirea celor două locuri sacre ale islamului, Mecca și Medina. Arabia Saudită este așadar a treia victimă desemnată în planul imperial al teocrației șiite. Acesta este unul dintre motivele pentru care nimeni – de la Biden la Prințul MBS(Mohammad bin Salman Al Saud) – nu-și poate lua ochii de la acel proiect de acord dintre Arabia Saudită și Israel, care ar marca un regres poate iremediabil al planurilor iraniene. A da o lovitură mortală Israelului și a convinge America să abandoneze Orientul Mijlociu sunt obiective intermediare și funcționale în vederea scopului final, cel căruia viziunea mesianică a ayatollahilor îi atribuie de departe cea mai mare valoare. Învingerea Israelului, Americii și Arabiei poate părea multora un proiect prea ambițios, nerealist… cu excepția celor care cred că îl au pe Dumnezeu de partea lor.
Să ne întoarcem la Primăvara Arabă…
Poate ne poate ajuta să facem un pas înapoi în timp. Prin urmare, propun o lectură din unul dintre cele mai perspicace eseuri despre Arabia Saudită, ”On Saudi Arabia” de Karen Elliott House. O carte scrisă și publicată de acestă mare jurnalistă în plina desfăşurare a Primăverii Arabe, care a marcat unul dintre cele mai acute momente ale neînțelegerii occidentale față de acea lume. Ne-am amăgit că ne aştepta un progres copleșitor al democrației, aşa că pentru noi, un regim precum monarhia era extrem de nepopular, având în vedere că nu se apleca în fața ”vânturilor istoriei”. Primăvara Arabă s-a încheiat aşa cum știm; erorile de judecată ale Occidentului (Barack Obama a fost unul dintre protagoniștii negativi) au dus la comiterea de atrocități precum războiul din Libia. Între timp, Iranul îşi mutat pionii și devenea din ce în ce mai puternic. Monarhia saudită îl observba temătoare. ”Mulți lideri saudiți au văzut semnale clare – scria House în urmă cu doisprezece ani – care indicau că obiectivul Iranului era să ocupe Mecca și Medina, să proclame un stat șiit mai bogat în petrol și gaze în estul Arabiei şi în micile monarhii arabe, şi ele cu vedere la Golf, Emiratele Arabe Unite și Bahrain, unde șiiții reprezintă majoritatea populației. Pentru monarhia Al Saud, pierderea principalelor bogății energetice și a legitimității religioase legate de custodia locurilor sacre ar marca sfârșitul catastrofal al dinastiei”.
Răzbunarea Persiei antice asupra Arabiei
Într-o viziune istorică pe termen foarte lung, acest scenariu ar reprezenta marea răzbunare a civilizației persane împotriva civilizației arabe. În urma unei cuceriri militare arabe, perșii au fost nevoiți să abandoneze religia lui Zoroastru și să se convertească la islam – ca multe alte popoare ale lumii – dar având în spate o civilizație mult mai veche și mai prestigioasă, ei au continuat să-i considere pe arabi ”popoare inferioare”. În Orientul Mijlociu, Iranul este cazul al unui popor care, în ciuda convertirii la islam, nu a vrut niciodată să adopte limba arabă și și-a păstrat-o pe a sa. În împletitura războaielor religioase dintre sunniţi şi şiiţi se află şi această ”ciocnire a civilizaţiilor” cu ramificaţii etnice, tribale, simbolice şi culturale care îşi au radacinile în istoria antică. Reiau lectura cărţii lui House la pagina în care îl citează pe prințul Turki al Faisal, unul dintre cei mai astuți oameni de stat saudiți: fost șef al serviciilor secrete, apoi ambasador la Londra și Washington. ”Există cei care cred – spunea al Faisal – că Iranul vrea un arc șiit, că vrea să cucerească Mecca și Medina şi vrea să creeze imperiul persan. Nu știu, dar nu văd un scenariu pozitiv. Trebuie să fim foarte precauți, noi, Bahrainul, Emiratele, Libanul, Afganistanul”. Deja atunci, cu peste un deceniu în urmă și profitând parțial de Primăvara Arabă, Iranul devenise puterea dominantă în Irak, Siria, Liban și Gaza. Influența sa crescândă îi încuraja pe șiiții din Golf, din Emirate până în Arabia, să se agite împotriva conducătorilor sunniți. În Yemen, miliția teroristă Houthi a atacat în inima Arabiei și în 2019 și-a arătat puterea cu o serie de lovituri asupra infrastructurii petroliere a Riadului. House a concluzionat dejat: Arabia era mai vulnerabilă decât Israelul și Marele Satan american, de fapt, adevărata pradă era ea.
Khamenei și Axa Rezistenței
Acest scenariu pe termen lung este util și pentru evaluarea ultimelor mișcări iraniene. Aruncarea cu piatra și ascunderea mâinii este o specialitate în care ayatollahii excelează. În termeni mai eleganţi, este ceea ce analiștii americani numesc ”plausible deniability”. Atacurile împotriva Israelului de către Hamas și Hezbollah, cele împotriva Americii lansate de rebelii houthi și alte miliții pro-iraniene, au fost efectuate în așa fel încât să se poată ”nega în mod plauzibil că a existat un instigator”. Cele mai înalte autorități ale Teheranului, inclusiv liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, continuă să spună că nu doresc un război direct nici împotriva Israelului, nici împotriva Americii. Numai că la câteva săptămâni după măcelul din 7 octombrie, Khamenei a convocat un mare summit al liderilor tuturor milițiilor care alcătuiesc Axa Rezistenței, în timpul căruia a lăudat public atacul Hamas pe care l-a definit o ”victorie epică”. Khamenei știe că una dintre punctele slabe ale lui Biden este moștenirea politicilor adaptative față de Iran. Biden a preluat de la Barack Obama – al cărui vicepreședinte era- tentativa de acord nuclear iranian. Cei doi președinți democrați visau să aducă acasă un succes istoric, reconcilierea cu Persia după marea ruptură din 1979 și pe ostaticii americani care marcaseră sfârșitul inglorios al președinției lui Jimmy Carter, un alt democrat. Chiar și în ajunul masacrului Hamas, Biden începuse să transfere Iranului un depozit de 6 miliarde de dolari pentru relansarea dialogului. Khamenei crede că mâinile acestui președinte sunt legate: de campania electorală, de diviziunile din interiorul Americii, de capitalul politic pe care îl investise într-un dezgheț cu Iranul.
O ipoteza optimistă: regimul de la Teheran în defensivă
La Washington, o narațiune divergentă descrie în schimb regimul ayatollahilor ca fiind prea slab pentru a permite escaladarea. Mulți analiști americani subliniază că Iranul are o economie zdrențuită, tulburări interne și o populație din ce în ce mai nerăbdătoare. Și, în consecință, nu a putut susține un război cu Statele Unite (sau cu Israelul). Motiv pentru care va fi deschis unei detensionări care menține conflictul în dimensiunile sale cele mai limitate: Gaza și focarul yemenit din Marea Roșie. O ipoteză care riscă să fie acea ”wishful thinking”, care confundă dorințele cu realitatea. Din 1979, Occidentul a văzut periodic regimul ayatollahilor aproapiindu-se de colaps și supraestimează ponderea revoltelor interne. Mai mult, atunci când regimurile autoritare se simt fragile și pierd consensul, ele folosesc adesea politica externă și aventurile militare pentru a lansa amenințări la adresa propriei populații: arătând de ce sunt capabile în exterior, astfel încât să fie clar că nu acceptă provocările interne.
