South China Morning Post
Când președintele Trump a ajuns în China zilele trecute, el ar fi trebuit deja să cunoască satisfacția de a conștientiza că, pe termen lung, timpul e de partea Americii. Din nefericire, aceasta e și problema, scrie THE NEW YORK TIMES, potrivit stiripesurse.ro.
E opusul înțelepciunii populare, potrivit căreia SUA ar fi acum o putere care luptă cu stângăcie pentru menținerea statu-quo-ului, similar cu Regatul Unit în anii de amurg ai imperiului său, irosindu-și puterea pe războaie irelevante (Africa de Sud atunci; Iran acum) în loc să-și ia de coarne principalul concurent strategic și economic (Germania atunci; China acum). E aceeași înțelepciune populară care ne tot spune de o vreme că, de acum în oricare an, China va depăși America, devenind cea mai mare economie a lumii.
Însă probabilitatea cea mai mare e ca economia Chinei să n-o depășească niciodată pe a Americii, tot așa cum au mai dat greș până acum și alți pretendenți – URSS, Japonia și UE. De ce? Fiindcă istoria ne-a demonstrat că nu există alte active naționale mai productive decât libertatea politică și piețele deschise – cu cât mai libere, cu cât mai deschise și cu cât mai competitive, cu atât mai bine.
E o idee pe care adesea o pierd din vedere aceia care gândesc că o economie solidă înseamnă o politică industrială înțeleaptă [a statului – n.trad.], una care investește veniturile guvernului în tehnologiile „viitorului”. Drept urmare și conducătorul suprem [nu un titlu formal; aluzie sarcastică la natura dictatorială și ideologică a regimului – n.trad.] al Chinei, Xi Jinping, a ordonat să se facă investiții masive în robotică, vehicule electrice, baterii și armament – tot așa cum și conducătorii Germaniei au dispus la începutul actualului secol o campanie de investiții titanice în energia regenerabilă: doar pentru a o vedea apoi eșuând, cu mult înainte ca invazia lui Vladimir Putin în Ucraina să fi expus dependența ascunsă a Berlinului de gazul rusesc ieftin.
Cu excepția situațiilor de urgență – și mai ales de război -, asemenea demersuri sunt rareori capabile să funcționeze. Tehnologiile viitorului se dovedesc adesea a fi orice altceva numai nu așa ceva. (Vă mai amintiți cumva de vehiculele pe etanol, marii mântuitori ai mediului?) Banii publici dirijați spre așa-zise industrii de interes național duc adesea la practici delăsătoare, întrucât șefii corporatiști învață să se plieze mai bine pe cerințele politice – adică să mențină deschise fabrici care merg în pierdere -, în loc să se preocupe de exigențele administrării unei afaceri. În plus, corupția tinde să devină endemică în oricare loc în care delimitarea dintre mediul de afaceri și guvernare ajunge să se estompeze dincolo de orice speranță.
SUA se îmbolnăvesc periodic de această maladie, nu în ultimul rând chiar și sub actuala administrație. Însă problemele Chinei sunt cu câteva ordine de mărime mai grave.
Nu mai demult de anul trecut companiile de stat și cu „proprietate mixtă” reprezentau 60% din cele mai mari firme ale Chinei. Spargerea bulei imobiliare chineze – manifestată în teren prin fenomenul straniu al „orașelor-fantomă” – a prăpădit economiile a milioane de chinezi de rând și a provocat o criză a finanțării primăriilor. Iar sectorul corporatist al Chinei e populat tot mai mult de „companii-zombi” care au ajuns dependente de creditele ieftine pentru a-și putea acoperi pierderile: „Datoriile companiilor s-au dublat față de 2019, în vreme ce veniturile lor au crescut doar cu 30%”, relatează revista Fortune.
Acest castel din cărți de joc pe care-l reprezintă economia se bazează – dacă-mi permiteți o dublă metaforă – pe o fundație de nisip: o forță de muncă în declin și în curs de îmbătrânire, o emigrație netă, șomaj generalizat în rândul tinerilor, prăbușirea investițiilor străine directe, un stat de drept arbitrar care-i înspăimântă pe liderii mediului de afaceri, epurări periodice ale armatei care trădează mai degrabă paranoia decât încredere de sine și o politică externă agresivă cu puține alte rezultate în afară de alarmarea și alienarea vecinilor.
Marile puteri ar trebui să-și combine puterea militară cu puterea de a influența – sau puterea de a convinge cu puterea de a ademeni, după faimoasa formulare a lui Joseph Nye [politolog american – n.trad.]. Puterea pe care o deține astăzi China e una casantă: are exagerat de multă tărie, dar nu e suficient de maleabilă și adaptabilă. Mai devreme sau mai târziu, e sortită să se spargă.
Însă aceasta e și motivul pentru care este China astăzi atât de înspăimântătoare. Țările în ascensiune, cum era și China pe vremea lui Deng Xiaoping și Jiang Zemin, beneficiază de luxul de a-și putea drămui timpul. Țările în declin nu au acest lux. Iar atunci tendința lor e să fie mai înclinate să-și riște viitorul. De aceea a și invadat Putin Ucraina când a realizat că se îndreaptă implacabil spre orbita Vestului. E și motivul pentru care Xi se va simți extrem de tentat să anexeze Taiwanul prin invazie ori blocadă, în ciuda riscurilor enorme pe care demersul le-ar presupune nu numai pentru economia globală, ci și a Chinei.
Cam cum ar putea să arate o politică înțeleaptă a Americii în fața acestui gen de problemă? Pe scurt, ar fi pașnică pe frontul comercial și agresivă în apărarea aliaților noștri.
E cam opusul celor indicate de retorica și măsurile administrației de până acum: o amenințare permanentă cu războiul comercial și semnale vădit neconsecvente în privința continuării livrării de armament către Taiwan cât și a apărării lui de către SUA în caz de conflict. Dacă Trump se va folosi de această întâlnire pentru a obține de la Beijing diverse promisiuni diplomatice și economice (indiferent că ar fi vorba de Strâmtoarea Ormuz ori de minerale rare) în schimbul renunțării la o tranșă de armament de 11 miliarde de dolari pentru Taiwan, atunci veți ști că vizita a fost un fiasco.
Unii cititori vor fi tentați să remarce că, dacă-i vorba de represiune și corupție, Trump este de una și aceeași teapă cu Xi. Dar dacă acest lucru ar fi fost adevărat, articolul pe care tocmai l-ați citit nu ar fi putut fi publicat în SUA. Ce e adevărat e că, după cum s-a exprimat Bill Clinton în primul său discurs de învestire, „nu există nimic în neregulă cu America care să nu poată fi vindecat de ce este în regulă cu America” – valabil și pentru actuala administrație. Însă nimic similar nu se poate afirma cu privire la Partidul Comunist al Chinei. Este și lucrul care-l face periculos pentru noi acum, ba încă și mai periculos pentru el însuși pe termen lung.
This post was last modified on 14/05/2026 10:43 10:43