FILE PHOTO: The Netherlands' Prime Minister Mark Rutte speaks to the media, as he attends a European Union leaders' summit in Brussels, Belgium, June 27, 2024. REUTERS/Johanna Geron/File Photo
Olandezul Mark Rutte, care va prelua marţi funcţia de şef al NATO, se va confrunta cu multe dificultăţi, de la războiul Rusiei împotriva Ucrainei până la Donald Trump şi China, comentează luni France Presse, care trece în revistă principalele cinci provocări.
Perspectiva revenirii lui Donald Trump la Casa Albă bântuie coridoarele NATO de luni de zile. Declaraţiile sale furtunoase împotriva ţărilor europene ale Alianţei, vinovate în ochii săi de finanţare insuficientă a apărării, sunt încă în amintirea tuturor.
Citeşte şi: Alertă aeriană la Kiev: Ruşii au atacat cu drone timp de peste cinci ore – Stiripesurse.md
Un veteran al politicii europene, Mark Rutte îl cunoaşte bine pe fostul preşedinte al SUA. A reuşit să se facă auzit şi respectat de miliardarul american, fiind de acord cu el asupra lipsei de angajament a europenilor faţă de propria apărare.
Va reuşi să-l canalizeze pe imprevizibilul fost preşedinte american, dacă acesta s-ar întoarce la Casa Albă după alegerile din noiembrie?
O victorie a democratei Kamala Harris ar fi întâmpinată cu uşurare la sediul NATO. Dar ea nu va pune sub semnul întrebării reorientarea politicii americane din Europa în Asia, potrivit experţilor şi diplomaţilor.
Posibila revenire a lui Trump la putere la Washington face ca sprijinul SUA pentru Ucraina să fie mai incert.
NATO a încercat să remedieze acest lucru prin plasarea sprijinului militar pentru Kiev departe de orice pericol politic. La summitul de la Washington din iulie, aliaţii au promis cel puţin 40 de miliarde de euro pe an pentru a sprijini Ucraina atât timp cât va fi nevoie.
În acelaşi spirit, coordonarea acestui ajutor militar occidental, oferit până acum de Statele Unite, va fi asigurată de NATO.
Dar sprijinul celor 32 de ţări NATO, mai puţin Ungaria, pentru acest angajament financiar pe mai mulţi ani este încă departe de a fi atins. Italia, de exemplu, a avertizat deja că acest lucru este exclus.
Noul secretar general va trebui să gestioneze şi frustrările Ucrainei, hotărâtă să adere într-o zi la Alianţa Nord-Atlantică, în faţa reticenţei puternice a unor ţări precum Statele Unite şi Germania.
Misiunea NATO este de a se pregăti pentru toate eventualităţile, începând cu cea a unui război cu Rusia. Invazia rusă asupra Ucrainei în februarie 2022 a accelerat aceste pregătiri.
Alianţa a adoptat planuri de apărare la summitul său de la Vilnius din 2023, care au fost implementate doar parţial până în prezent.
NATO trebuie să-şi dezvolte în mod imperativ producţia de sisteme de apărare antiaeriană, rachete şi obuze de artilerie, subliniază diplomaţii de la Bruxelles. Va fi la latitudinea viitorului secretar general să se asigure că Alianţa este în capacitate de luptă.
Pregătirea pentru război necesită multe investiţii, iar ţările NATO s-au angajat în urmă cu zece ani, după anexarea peninsulei ucrainene Crimeea de către Rusia, să dedice cel puţin 2% din produsul intern brut (PIB) cheltuielilor militare. Un număr de 23 din 32 de ţări membre şi-au respectat acest angajament.
Olanda lui Mark Rutte a reuşit să facă acest lucru abia anul acesta şi va depinde de noul secretar general să se asigure, cel puţin, că efortul este menţinut într-un moment în care unii, cum ar fi ţările baltice sau Polonia, cer mult mai multe resurse.
O adevărată provocare pentru fostul prim-ministru al unei ţări adepte a austerităţii bugetare.
Împărţirea sarcinilor între europeni şi americani, care asigură singuri mai mult de jumătate din cheltuieli, va fi, de asemenea, esenţială pentru capacitatea Alianţei de a-şi menţine coeziunea.
NATO este limitată geografic la zona euro-atlantică. Dar Statele Unite au cerut în mod repetat Alianţei să răspundă la ascensiunea Chinei.
Sprijinul Beijingului pentru Rusia a amplificat şi mai mult aceste temeri, iar Alianţa va fi mai orientată spre Asia în viitor, spun experţii.
Dar noul şef al NATO va trebui să ţină cont şi de reticenţa unor ţări, inclusiv a Franţei, de a vedea Alianţa Nord-Atlantică îndepărtându-se de zona sa tradiţională de interese.