În urma invaziei în Ucraina în 2022, precum și a nenumăratelor eșecuri cu care s-a confruntat Rusia, mulți observatori din Occident s-au grăbit să prezică căderea lui Putin.
Și pe bună dreptate: se estimează că Rusia a pierdut zeci de mii de soldați, economia a fost turată la maxim – totul fără a atinge nici măcar cele mai elementare obiective strategice în Ucraina și în timp ce Putin își vede greutatea geopolitică prăbușindu-se din Caucaz până în Asia Centrală. Invazia neprovocată a lui Putin este, din multe puncte de vedere, cea mai mare eroare geopolitică pe care Moscova a văzut-o în ultimele decenii – și, probabil, dintotdeauna.
Și totuși, la atâta vreme de când Rusia a invadat pentru prima dată Ucraina, status quo-ul la Kremlin a avut câștig de cauză.
Putin continuă să aplice aceleași strategii pe care el și cercul său le-au perfecționat de 25 de ani încoace: încarcerarea sau exilarea personalităților din opoziție, anihilarea presei și acumularea mai multor pârghii de putere la Kremlin.
Chiar în timp ce armata rusă se zbate în Ucraina și în timp ce spectrul unui conflict înghețat apare în sudul Ucrainei, puterea lui Putin se întărește. După cum vede Putin lucrurile, dacă status quo-ul învinge, atunci și el o va face.
Pentru a deturna pariul lui Putin pe fracturarea Vestului, viitoarele administrații americane ar trebui să continue strategia de a ține în frâu un Kremlin expansionist, atât pentru a asigura interesele fundamentale ale SUA, cât și pentru a trimite un mesaj Chinei să nu se atingă de Taiwan.
Mai specific, aceste politici ar trebui să includă extinderea și consolidarea regimului actual de sancțiuni, poate cu luarea în considerare a unora pentru care să coopteze națiuni precum Turcia, India și Emiratele Arabe Unite.
În plus, această politică presupune consolidarea plafonului de preț pentru hidrocarburile rusești, precum și confiscarea activelor înghețate ale Băncii Centrale a Rusiei, care pot fi redirecționate către eforturile de reconstrucție a Ucrainei.
Pentru Ucraina, asta înseamnă o cale accelerată de aderare la Uniunea Europeană, precum și extinderea și formalizarea parteneriatelor de securitate și a livrărilor de armament, cu accent pe furnizarea instrumentelor necesare pentru a reuși să își apere singură națiunea împotriva agresiunii rusești.
Atâta timp cât Putin rămâne la putere, războiul neprovocat al Rusiei va continua, cu planuri pentru o conflagrație mai amplă.
În următorii câțiva ani, exceptând apariția unor probleme de sănătate în cazul lui Putin, acest scenariu este cel mai plauzibil din cele luate în considerare. Având în vedere factorii endogeni din Rusia – și nu în ultimul rând lipsa de reacție internă, chiar și după ce Rusia a înregistrat mai multe victime decât oricând de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace – există puține motive să credem că Putin nu poate continua în fruntea Rusiei în viitorul apropiat – atât timp cât nu se confruntă cu perspectiva unei înfrângeri militare clare în Ucraina. În timp ce economia rusă a dat semne vizibile de presiune, nu pare totuși în prag de colaps.
În iunie 2023, odată cu revolta șefului grupării paramilitare Wagner, Evgheni Prigojin, ce pornise într-un marș spre Moscova, Putin s-a confruntat probabil cu cea mai mare amenințare la adresa puterii sale de până acum.
Mercenarii Wagner nu au ajuns la Kremlin – și există încă un grad mare de confuzie în ceea ce privește obiectivul final al marșului. Că a fost o cvasi-revoltă sau un cvasi-puci, cert e că această acțiune a scos la iveală cât de subțire era în aparență baza de susținere a lui Putin. Astfel, în timp ce forțele Wagner se îndreptau spre nord, puțini ruși au părut dispuși să le stea în cale.
În pofida acestor semnale, Putin a rămas la putere, în timp ce Prigojin și cercul său au căzut spectaculos.
Cu toate acestea, gafele strategice în război, în combinație cu bilanțul în creștere al morților precum și atacurile înăuntrul Rusiei, ar putea lăsa să se întrevadă o slăbire a sprijinului și o deschidere pentru o porțiune tot mai vocală a societății în ceea ce privește criticile la adresa lui Putin: naționaliștii ruși.
Nu este dificil să ne imaginăm un scenariu în care un Putin asediat din cauza eșecurilor sale continue în Ucraina constată că sprijinul său intern continuă să se clatine și chiar se prăbușește.
Între timp, organismul politic rusesc a început să se fractureze: comitetele de veterani frustrați s-au extins; tinerii ruși șomeri gravitează din ce în ce mai mult în jurul retoricii naționaliste; iar politicienii locali, incapabili să plătească pentru serviciile de bază, apelează la populism pentru a rămâne la putere.
Noțiunea de stat-națiune rus – a unei Federații Ruse largi, eterogene – ar fi înlocuită de accentul pe etosul rus și pe refacerea unui popor rus purificat, sacrosanct, al etnicilor ruși.
Rusia, susțin acești naționaliști, se va ridica din nou. Poate că Putin a avut planurile corecte, dar a fost prea slab sau prea corupt pentru a duce la bun sfârșit un astfel de proiect. Acum, susțin acești naționaliști, ei pot readuce Rusia la locul ei de drept.
Având în vedere resursele limitate de care dispune armata rusă, un regim naționalist în ascensiune ar putea prefera, cel puțin pe termen scurt, să înghețe conflictul din Ucraina, dacă nu să se retragă din anumite zone. Fără legitimitatea capitalului politic pentru a face apel la o mobilizare națională, un astfel de regim naționalist ar putea opta pentru evitarea unei escaladări cu Ucraina și cu Occidentul, punând în același timp eșecurile strategice din Ucraina pe seama lui Putin.
Occidentul trebuie însă să se pregătească pentru momentul în care această detensionare se va prăbuși și naționaliști vor privi din nou spre exterior. În orice caz, un astfel de scenariu ne amintește de o strategie care a servit Vestului în trecut: descurajarea.
În absența altor evenimente neprevăzute, este următorul scenariu ca probabilitate. Pe măsură ce economia rusă continuă să se dezumfle și, mai ales, pe măsură ce numărul victimelor pe câmpul de luptă se adună, probabilitatea unui astfel de scenariu crește pe măsură ce conflictul se prelungește.
Pe măsură ce trec anii, după invazia dezastruoasă a lui Putin – și pe măsură ce economia rusă se îndreaptă spre colaps, iar Moscova devine din ce în ce mai irelevantă ca actor geopolitic – devine limpede pentru cei de la Kremlin că nu există daune pe care Putin să nu fie dispus să le provoace pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea sa mesianică de îngenunchea Ucraina. În pofida tuturor semnalelor, inclusiv aderarea Ucrainei la UE ce formalizează traiectoria occidentală a Ucrainei, pentru Putin victoria este chiar după colț.
Până când un grup de la Kremlin va fi de altă părere și îl va înlătura pe Putin, oferindu-i o retragere în glorie în palatul său de la Marea Neagră, cu promisiunea că nu-l va urmări niciodată în justiție.
Noul regim – condus de un număr mic de elite tehnocrate pregătite în Occident – începe să pună în aplicare o serie de politici post-Putin. Noii oficiali anulează politicile rusești anterioare de prelungire a mandatelor prezidențiale, anunțând alegeri anticipate.
În condițiile în care conflictul din Ucraina este practic înghețat, ei fac apel la canalele diplomatice pentru a propune o potențială rezolvare a conflictului „pământ contra pace”: păstrarea Crimeei, dar retragerea trupelor rusești din restul Ucrainei, precum și anularea anexărilor lui Putin din septembrie 2022.
Și un cuvânt nemaiauzit de ani de zile începe să circule din nou: resetare. Există motive pentru a considera atractiv orice scenariu ce presupune înlocuirea lui Putin cu un regim tehnocrat, reformist.
Totuși, așteptările optimiste cu privire la o potențială guvernare tehnocrată ar trebui temperate. Nu numai că un astfel de scenariu nu ar garanta succesul strategiei occidentale în Ucraina – și anume, noul regim ar insista probabil asupra unei forme de suveranitate asupra peninsulei Crimeea – dar nu ar reuși să urmărească nici o curățare, nici reforme democratice pe scară largă.
Este o poveste pe care mulți din Occident au mai văzut-o: Rusia poate că nu este o democrație, dar este în „tranziție”. De aceea ar trebui să o trateze cu scepticism până la proba contrarie.
Deși un astfel de scenariu nu poate fi respins din start, este totuși greu de crezut că este mai plauzibil pe termen scurt decât păstrarea puterii de către Putin sau chiar decât un puci care să instaleze un regim naționalist.
Proteste izbucnesc în întreaga țară, cerând schimbare. Mult prea mulți compatrioți au murit. Presiunea globală, în special din partea Occidentului, este prea mare pentru a mai putea fi suportată. Și, cu cuferele secătuite, economia se clatină. Este timpul pentru ceva nou.
Ca un ecou al unor mișcări similare din anii 1980 și începutul anilor 1990, rușii sunt martorii eșecului din Ucraina și, din nou, mărșăluiesc în masă nu doar la Moscova, ci și în Irkuțk și Vladivostok și în alte părți din Rusia. Nemulțumirile sunt mari cu privire la politica economică, la reforma judiciară, la posibila aderare la o Uniune Europeană extinsă. Dar, în linii mari, protestele se concentrează pe trei elemente: decentralizare, deconflictualizare (Moldova, Georgia, Ucraina), democrație sub forma unor alegeri libere și corecte.
Acest rezultat este unul dintre cele mai bune pe care Occidentul și le-ar putea imagina – și ar trebui să fie cel care să le stimuleze, să le încurajeze și să le accelereze. Dar nu trebuie să se entuziasmeze prea tare în legătură cu astfel de schimbări care ar avea loc în Rusia. Astfel, Occidentul trebuie să fie atent la orice retorică sau postură revanșardă, neoimperialistă din partea Moscovei. Se poate argumenta că ignorarea revanșismului din primii ani ai lui Boris Elțîn și ai lui Vladimir Putin a contribuit la orbirea Occidentului față de imperialismul Kremlinului. Alexei Navalnîi, de pildă, are un istoric clar de comentarii șoviniste și neoimperialiste cu privire la populațiile non-rusești și la fostele colonii rusești. Deși acest scenariu nu poate fi exclus, este totuși puțin probabil pe termen scurt și mediu.
Traiectoriile postimperiale ale Portugaliei, Spaniei, Franței și ale altor foste imperii europene au avut nevoie de decenii pentru a ajunge la final. Nu există niciun motiv pentru a crede că Rusia nu va urma la un moment dat o traiectorie similară.
Este inevitabil ca o țară care refuză de atâta vreme să-și asume istoria brutală imperială să facă implozie. În plus, se adaugă și alți factori: întinderea sa geografică, economia în curs de prăbușire, numărul tot mai mare de morți într-un război fără sens, prăbușirea oricărui fel de legitimitate și fricțiunile și frustrările care dau pe dau pe dinafară în întreaga țară.
Haosul se răspândește în întreaga națiune, care se prăbușește într-un amestec de anarhie, fragmentare teritorială și violență care nu lasă nicio regiune neatinsă.
Un astfel de scenariu poate părea, din perspectiva anului 2023, fantezist, aproape fantastic. Dar este un scenariu care a zguduit Rusia la sfârșitul anilor 1910 și începutul anilor 1920. Este o situație care a destrămat Uniunea Sovietică la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990.
Este un scenariu din ce în ce mai ușor de imaginat, mai ales pe măsură ce eșecurile gemene ale Ucrainei și ale economiei continuă. Poate că în Cecenia, un Ramzan Kadîrov bolnav moare în funcție, iar luptele interne pentru un succesor se transformă într-un al treilea război cecen. Poate că în Tatarstan, comitetele de veterani și studenții locali se adună pentru a protesta atât împotriva recrutării de către Moscova a infanteriei tătare, cât și împotriva înăbușirii identității tătare – iar Kremlinul deschide focul asupra protestatarilor, declanșând o mișcare anticolonială mai amplă în Tatarstan. Sau poate că, în Saha, șomerii iau cu asalt și preiau controlul asupra infrastructurii rusești de hidrocarburi, cerând ca fondurile să le fie returnate.
Toate cele trei colonii aproape au obținut independența la începutul anilor 1990. Cecenia este cel mai cunoscut exemplu, după care națiunea cecenă a fost decimată drept urmare. În 1992, locuitorii din Tatarstan au votat clar pentru suveranitate deplină. Iar liderilor din Saha, în cadrul negocierilor cu Moscova, li s-a promis în anii 1990 totul, de la controlul veniturilor locale până la formarea unei armate Saha.
La prima vedere, un astfel de scenariu este cel mai periculos dintre toate nu numai pentru Rusia, ci și pentru Occident. Cel mai îngrijorător aspect are legătură cu siguranța și securitatea arsenalului nuclear rusesc. Asigurarea stabilității armelor nucleare ale Rusiei trebuie să rămână primordială. În timp ce Occidentul a reușit să navigheze cu succes un scenariu similar în timpul colapsului sovietic, un astfel de precedent nu este neapărat un factor predictiv pozitiv în cazul unei viitoare fracturi a statului rus.
Construirea unor legături cu elitele regionale, precum și cu mișcările de opoziție poate contribui la atenuarea consecințelor unui vid de putere la Moscova și poate ajuta Occidentul nu numai să asigure securitatea nucleară, ci și să elaboreze viitorul post-Putin și, eventual, chiar post-Rusia, al unor astfel de organizări politice.
În linii mari, politica occidentală trebuie să evite o singură strategie: menținerea Federației Ruse în forma actuală, indiferent de costuri. Nu că asta nu s-ar putea întâmpla în cazul în care ar apărea un consens democratic clar pentru păstrarea atât a structurii, cât și a limitelor geografice ale Federației Ruse. Totuși, trebuie amintit că în 1920, dar și în 1990, Occidentul s-a mișcat lent și a minimalizat cererile de ajutor și recunoaștere din partea unor națiuni colonizate de Rusia. Este o carte care a avut frecvent drept rezultat un regim dictatorial care a împins Europa, și lumea, în pragul unei catastrofe nucleare, totul în timp ce a decimat libertățile politice ale publicului rus, conchide Casey Michel, într-o analiză pentru Atlantic Council.