Cine ar avea de profitat de pe urma morții lui Ebrahim Raisi?
Dacă se va dovedi că președintele iranian a murit într-un accident de elicopter, acest lucru va declanșa o luptă înverșunată pentru putere
Accidente se întâmplă pretutindeni, dar nu toate accidentele sunt egale. La multe ore după prima știre despre un „incident” implicând elicopterul președintelui iranian Ebrahim Raisi, presa de stat a țării încă nu confirmase dacă el era mort sau viu, scrie THE ATLANTIC, potrivit stiripesurse.ro.
Vezi şi: VIDEO – Cutremure în regiunea Napoli, fără pagube majore – Stiripesurse.md
Organele de presă de stat au publicat și știri contradictorii – a fost primit un apel video de la Raisi după accident? N-a fost primit? S-a întrunit Consiliul de Securitate Națională? Nu s-a întrunit? Indicii de haos și panică. O sursă de la Teheran apropiată de președinție mi-a spus că Raisi fusese confirmat mort și autoritățile căutau o modalitate de a publica vestea fără a provoca debandadă. Nu am putut verifica independent informația [între timp decesul a fost confirmat oficial – n.trad.].
Cine ar avea de profitat de pe urma morții lui Ebrahim Raisi?
Iran nu pare fi acel gen de țară în care președinții mor accidental. Dar e de asemenea o țară în care aeronavele chiar se prăbușesc, dată fiind starea jalnică a infrastructurii și izolarea internațională a Republicii Islamice. În ultimii ani cel puțin doi miniștri și doi înalți comandanți militari au murit în prăbușiri similare. Elicopterul lui Raisi, în care se mai aflau ministrul de externe și doi înalți responsabili regionali, traversa o zonă montană învăluită de ceață renumită pentru dificultatea ei, în nord-vestul Iranului. E cât se poate de posibil ca „incidentul” să fi fost într-adevăr un accident.
Totuși, suspiciunile vor urma negreșit prăbușirea. În definitiv, alte incidente aeriene în care au murit demnitari – Rodezia de Nord (1961), China (1971), Pakistan (1988) și Polonia (2010) – mai fac și acum obiectul speculațiilor. În cazul de față, ca de altfel și în celelalte, există o întrebare care ar putea alimenta speculațiile: cine are de profitat politic de pe urma morții lui Raisi? Chiar și dacă răspunsul la întrebare nu ne va spune de ce s-a prăbușit elicopterul, el ne-ar putea destăinui câte ceva din cele ce urmează să se întâmple în Iran.
Raisi a preluat președinția în 2021, prin cel mai puțin liber scrutin organizat în Iran după 1997. Conducătorul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, se asigurase că toți candidații serioși fuseseră eliminați din cursa electorală. Și printre cei descalificați nu figurau doar reformiști, ci și conservatori de centru, ba chiar și Mahmoud Ahmadinejad, fost președinte adept al liniei dure, dar pe care Khamenei ajunsese să-l considere un rival.
Cine ar avea de profitat de pe urma morții lui Ebrahim Raisi?
Raisi pare să fi fost ales tocmai pentru că n-ar fi putut fi capabil să-i devină rival lui Khamenei. În 2017 a demonstrat că e lipsit de orice urmă de carismă la dezbaterile electorale cu președintele în funcție la acea vreme, Hassan Rouhani. Iar prestația lui ca președinte i-a probat nu numai incompetența crasă, ci și irelevanța politică. Unii chiar l-au poreclit „Președintele Invizibil”. În cursul protestelor mișcării „Femei, Viață, Libertate” care au zguduit Iranul în 2022-2023, foarte puțini protestatari s-au deranjat să strige lozinci contra lui Raisi, întrucât toți știau că puterea reală rezidă în altă parte.
Pentru Khamenei conta că în Raisi se putea avea încredere că se va conforma disciplinat liniei regimului. Deși în această zonă e o competiție strânsă, e posibil ca Raisi să aibă pe mâini mai mult sânge decât oricare alt demnitar iranian în viață. Începând din anii ’80 Republica Islamică a executat mii de dizidenți politici. Sistemul judiciar iranian e o ramură subordonată executivului care îndeplinește această funcție criminală, iar Raisi a ocupat funcții înalte în cadrul lui încă de la bun început, pentru ca în 2019 să devină chiar șeful sistemului judiciar.
Aceleași calități care probabil l-au făcut pe Raisi să pară o opțiune sigură pentru președinție îl recomandau și ca prim favorit la succesiunea lui Khamenei în funcția de Conducător Suprem. Conform constituției iraniene șef al statului nu poate deveni decât un cleric cu vastă experiență politică. În acest moment numeroși astfel de clerici eligibili au murit sau au fost marginalizați politic (mulți nu sunt adepții aceleiași linii dure ca a lui Khamenei), astfel încât Raisi avea cale liberă. Mulți observatori politici apreciau că Raisi avea să fie un Conducător slab permițându-i puterii reale să se scurgă în altă parte – la Gărzile Revoluționare Islamice (IRGC), bunăoară, ori la alte centre de putere apropiate ori auxiliare regimului. Și cine ar fi putut fi mai bun într-o astfel de poziție decât un om de paie insipid?
Cine ar avea de profitat de pe urma morții lui Ebrahim Raisi?
Raisi făcea parte dintr-o zonă foarte specială a elitei politice iraniene, iar în ultimii ani unii politicieni au început să fie îngrijorați de ambițiile cercurilor din jurul lui. Născut în orașul sfânt Mashhad din nord-estul Iranului, Raisi a fost la un moment dat custodele altarului sacru din oraș, care este în fapt un adevărat imperiu economic. El era căsătorit cu fiica celui care conduce rugăciunile de vineri în Mashhad, un ultra-conservator. Soția lui, Jamileh Alamolhoda, și-a asumat un rol atipic de public, ceea ce i-a determinat pe alți conservatori din afara regiunii să se teamă că după moartea lui Khamenei o „clică de la Mashhad” ar putea pune mâna pe putere în țară.
Aparenta pasivitate a lui Raisi i-a îndemnat pe unii concurenți aparținând unei tulpini dogmatice deosebit de nocive să profite pe seama președinției lui slabe pentru a-și face reclamă politică în detrimentul unor personaje conservatoare deja consacrate, precum președintele parlamentului Mohammad Baqer Qalibaf. Unii dintre acești ultra-conservatori au obținut scoruri bune la alegerile generale de anul acesta, care reprezintă de facto în mare măsură o competiție internă a taberei adepților liniei dure. Ei au purtat o campanie înverșunată contra lui Qalibaf, care e susținut de principalele partide conservatoare pro-regim și de multe centre de putere din cadrul IRGC.
Din toate aceste motive, moartea lui Raisi ar urma să altereze balanța puterii între facțiunile iraniene. În acest caz, conform constituției, vicepreședintele Mohammad Mokhber va prelua funcția prezidențială, iar un consiliu compus din Mokhber, Qalibaf și șeful justiției, Gholam Hossein Mohseni-Eje’i, va trebui să organizeze noi alegeri în termen de 50 de zile.
Cine ar avea de profitat de pe urma morții lui Ebrahim Raisi?
Când l-am întrebat pe un funcționar apropiat de Qalibaf care vor fi consecințele politice ale accidentului, el mi-a răspuns fără să clipească: „Qalibaf va fi noul președinte”.
Și cu siguranță chiar vrea să fie. Ambiția lui Qalibaf e arhicunoscută; începând din 2005 a candidat de mai multe ori la președinție. Mai degrabă tehnocrat decât ideolog, Qalibaf a fost comandant în IRGC pe vremea războiului cu Irakul, și are susținerea măcar parțială a Gărzilor. Îndelungatul lui mandat de primar al Teheranului (2005–2017) i-a dezvăluit un oarecare grad de competență și un grad deloc neglijabil de corupție. Inamicii lui politici au bătut monedă recent pe cazurile de corupție legate de el și familia lui. Un funcționar apropiat de fostul președinte Rouhani mi-a spus: „Problema lui Qalibaf e că și-o dorește prea mult. Toată lumea știe că el are zero principii și ar face orice pentru putere”.
În cazul în care Qalibaf va candida la aceste alegeri organizate în pripă, Consiliului Gardienilor îi va fi probabil foarte dificil să-l descalifice, date fiind relațiile lui strânse cu structurile puterii iraniene. Dar ar putea oare să accepte Khamenei ca președinția să-i parvină unui tehnocrat cu recomandări slabe pe partea de islamism? Cui altcuiva i s-ar mai putea permite să candideze, iar aceia vor fi capabili să-l înfrângă la urne, cum au făcut-o deja Ahmadinejad și Rouhani în 2005, respectiv 2013?
Cine ar avea de profitat de pe urma morții lui Ebrahim Raisi?
Intriga e complicată și mai mult de faptul că o serie de demnitari și foști demnitari care-l susțin pe Qalibaf îl sprijină concomitent și pe fiul lui Khamenei, Mojtaba, pentru a-i succeda tatălui său în calitatea de Conducător Suprem. Mojtaba Khamenei a fost mereu un personaj discret și acum, la 54 de ani, se știu foarte puține lucruri despre viziunea lui despre politică și viață în general, deși e considerat în principiu un candidat serios la funcția amintită. E posibil ca Mojtaba și Qalibaf să fi căzut la învoială pentru a-și deschide împreună și reciproc calea către putere?
În 1989, când a murit fondatorul Republicii Islamice, ayatolahul Ruhollah Khomeini, Khamenei i-a luat locul în urma unui pact nescris cu alt cleric, Akbar Hashemi Rafsanjani, care avea să-și asume ulterior funcția de președinte. Apoi constituția a fost amendată rapid pentru a-i conferi mai multă putere președintelui. Rafsanjani avea în cele din urmă să regrete acel pact, întrucât a fost tras pe o linie politică moartă de Khamenei pentru ca mai apoi să moară în 2017 într-un mod considerat de mulți iranieni suspect. Să fi fost moartea lui o pildă care ar putea îngrijora acum ambele tabere?
Nu erau deloc puțini cei care anticipau o luptă feroce pentru putere în Iran, numai că majoritatea se așteptau ca ea să aibă loc după moartea lui Khamenei. Acum e foarte probabil să vedem măcar o repetiție pentru acea încleștare, ocazie cu care diversele facțiuni își vor etala forța. Cât despre poporul iranian, unii au început deja să sărbătorească potențiala moarte a lui Raisi cu focuri de artificii la Teheran. Cei mai mulți iranieni nu se simt reprezentați mai deloc de facțiunile politice din țară, iar unii dintre ei s-ar putea folosi de o criză politică pentru a reaprinde protestele de stradă care năpăstuiesc în mod regulat regimul. Mișcările civice iraniene sunt epuizate după ani și ani de luptă (peste 500 de oameni au fost uciși în cea mai recentă rundă de proteste, 2022-2023). Și totuși, indiferent ce formă va lua lupta pentru putere la vârf, poporul iranian nu va mai asista multă vreme pasiv la ea.
Articol de Arash Azizi (profesor de istorie și științe politice la Clemson University)
