În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile. Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului, potrivit historia.ro.
Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.
Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.
În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie). Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.
Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine. Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).
Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?
Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.
Primul care a observat că s-a petrecut ceva cu latina a fost împăratul Carol cel Mare (768-814), inițiatorul „Reformei carolingiene” care promova „salvarea” latinei scrise prin întoarcerea la normele latinei clasice. El a adus din Anglia un călugăr savant, Alcuin, pentru a preda latina la mânăstirea Saint-Martinde-Tours. Împreună cu alți călugări învățați din Irlanda, Anglia și Italia, care știau latinește, a realizat o „purificare” a limbii latine scrise, religioase și administrative, eliminând haosul fonetic și gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influența practicării ei orale. Pentru acest demers a luat ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică ale Antichității.
Această limbă, cunoscută sub numele de latina medievală, a constituit în Evul Mediu limba bisericii, a administrației și a culturii, singura limbă de civilizație până în secolul 12. Din aceeași epocă avem o altă dovadă, de data aceasta directă, că latina vorbită ce stă la baza limbilor romanice se deosebea de latina clasică. În 813, Conciliul de la Tours recomandă, în scopul sporirii accesibilității, traducerea predicilor din latină în rustica Romana lingua.
Textul este deosebit de clar în ceea ce privește motivația: quo facilius cuncti possint intellegere quae dicuntur„ca să înțeleagă cu toții mai ușor ce se spune”. După 30 de ani, la 14 februarie 842, este redactat textul Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg), cel mai vechi document de limbă romanică păstrat până astăzi.
Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.
Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.
Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.
Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.
Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale. Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.
Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice. Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă elenofonă compactă, au pătruns cuvinte care prin formă arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală.
Dintre termenii proveniți în latina dunăreană din greacă (cu etimologie sigură sau cu un înalt grad de probabilitate), transmiși limbii române, amintesc pe a amăgi, broatec „brotac”, cir „terci”, jur (din locuțiuni adverbiale ca în jur), martur, a măcina, mesteacăn, mic, papură, proaspăt, putină, stup, stur „țurțure”. Până la „apariția” limbii române (secolul 8), diverse populații migratoare au trecut prin provinciile dunărene ale fostului Imperiu Roman.
De pildă, vizigoții, popor vechi germanic, sunt amintiți în unele manuale școlare, împreună cu regele lor Atanaric, ca fiind cei care și-au îngropat celebrul tezaur Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de la Pietroasele) la venirea hunilor (375 d.H.). Tot despre ei se relatează că au avut un episcop numit Wulfila (Ulfila), care a tradus aici prima Biblie într-o limbă germanică. Limba română nu are însă niciun cuvânt care să fie unanim acceptat ca vechi germanic.