Ceasul Apocalipsei, un instrument simbolic creat încă din 1947 pentru a semnala amenințările existențiale cu care se confruntă omenirea, a fost recent ajustat la 85 de secunde înainte de miezul nopții, cea mai apropiată poziție de „ora zero” din întreaga sa istorie. Și acest lucru s-a întâmplat înainte ca un conflict deschis să izbucnească în Iran, informează The Conversation.
Creat de Bulletin of the Atomic Scientists, Ceasul Apocalipsei simboliza inițial o creștere treptată a riscului nuclear, miezul nopții reprezentând apocalipsa nucleară. Astăzi, însă, ceasul include și alte amenințări pentru omenire, precum schimbările climatice, tehnologiile disruptive sau erodarea ordinii internaționale bazate pe reguli.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Mobilizarea prin frică
Încă de la început, scopul ceasului a fost să fie un apel la acțiune menit să trezească liderii mondiali și, implicit, publicul larg.
Ceasul Apocalipsei nu a fost niciodată conceput pentru a induce o anxietate paralizantă. Dimpotrivă, el urmărea să mobilizeze frica într-un mod constructiv, semnalând speranța că amenințările existențiale pot fi eliminate și că pericolul poate fi depășit, chiar dacă șansele sunt mici.
Totuși, de-a lungul decadelor, ceasul a tot avansat spre miezul nopții, mai întâi cu minute, apoi cu secunde, ceea ce a amplificat senzația de urgență, dar fără a atinge vreodată simbolic apocalipsa. Faptul că ne aflăm la doar câteva secunde de catastrofă accentuează dramatic nevoia de acțiune, însă, în același timp, crește anxietatea publicului.
Acesta este punctul în care narativul unei catastrofe iminente devine contraproductiv. Scenariile apocaliptice constante pot diminua percepția riscului real sau pot fi folosite pentru a justifica politici bazate pe urgență și frică.
Limitările Ceasului Apocalipsei
Ceasul a fost mult timp criticat pentru lipsa de precizie, pentru spectaculozitate sau pentru influențe ideologice. Întrebarea esențială rămâne însă dacă Ceasul Apocalipsei își îndeplinește scopul declarat: acela de a genera acțiuni transformatoare pentru a preveni riscurile existențiale recunoscute.
Se argumentează că menținerea umanității într-o stare permanentă de alertă maximă nu este neapărat utilă pentru formularea politicilor publice sau pentru stimularea progresului științific. Narativele despre războiul nuclear și apocalipsa iminentă au fost adesea folosite pentru a proiecta autoritate și a justifica politici periculoase de secretizare, cu costuri în sănătatea publică și bunăstarea oamenilor.
Frica de o apocalipsă nucleară a compromis securitatea socială și națională
Un exemplu istoric este perioada Războiului Rece, când Statele Unite au cultivat strategic un sentiment de urgență în rândul populației față de posibile atacuri nucleare din partea Uniunii Sovietice. Educația copiilor combina adesea învățătura cu propaganda, iar elevii învățau cum să se protejeze de un atac nuclear.
Cetățenii construiau buncăre în locuințe, în timp ce miliarde de dolari erau direcționate către complexul industrial militar. Criticii acestor măsuri erau acuzați de lipsă de patriotism sau de simpatii comuniste, în contextul McCarthyismului.
În cele din urmă, frica de o apocalipsă nucleară a compromis securitatea socială și națională pentru o amenințare care nu s-a materializat niciodată. Ironia constă în faptul că, temându-se de bombardamente, americanii și-au expus populația la pericole reale, precum radiații și materiale radioactive provenite din testele nucleare și producția de armament.
Cum definim dezastrul?
Evident, a ignora provocările globale nu este o opțiune. Totuși, ideea că ne apropiem de punctul fără întoarcere prin intermediul Ceasului Apocalipsei nu mai este utilă sau relevantă.
Pe măsură ce simbolul catastrofei s-a extins dincolo de amenințarea nucleară, pentru mulți oameni miezul nopții a fost deja „atins”. Este important să recunoaștem diferențele dintre grupurile privilegiate, pentru care catastrofa rămâne un eveniment posibil, și grupurile marginalizate, care trăiesc deja într-o lume afectată de crize, și să regândim modul în care măsurăm și definim pericolul iminent.
Calibrarea ceasului în secunde din ce în ce mai scurte creează un cadru imaginar în care schimbarea reală este echivalată cu „întoarcerea ceasului”. Poate că ar fi mai cinstit și mai util să recunoaștem că trăim deja la limită.
Când militarismul și fascismul creșteau în Europa anului 1935, istoricul cultural olandez Johan Huizinga ar fi putut spune că bătrânul continent era la câteva secunde de catastrofă. În schimb, el a ales să transmită un mesaj diferit: „Știm cu toții că nu există cale de întoarcere, că trebuie să ne luptăm să trecem prin asta”.
Citește și: Cartelele SIM vor fi vândute doar în baza buletinului de identitate. Proiect elaborat de MAI
Echilibrul între frică și speranță
Anxietatea provocată de „secunde până la miezul nopții” poate dezechilibra balanța între frică și speranță. Aceasta riscă să normalizeze violența îndelung suportată de comunitățile marginalizate, creând teren fertil pentru politici oportuniste sau credințe iraționale că evenimentele se vor rezolva de la sine.
În acest punct, acțiunea poate fi blocată de convingerea că „nu ni se poate întâmpla nouă”. Poate că atunci ceasul ar trebui să bată ora 12, nu ca un punct final, ci ca un semnal că atenția trebuie să se mute de la prevenție către alte forme de răspuns. În multe domenii, recunoașterea faptului că o criză a sosit este primul pas către recuperare.
