De ce încă mai cred în America
Revenirea lui Donald Trump nu înseamnă neapărat și sfârșitul măreției americane.
„Eu cred în America.” Această propoziție a continuat să-mi răsune în cap pe parcursul ridicării, căderii și apoi ridicării din nou a lui Donald Trump, scrie THE FINANCIAL TIMES, potrivit stiripesurse.ro.
Abia târziu mi-am amintit că această expresie alinătoare e prima replică din filmul „The Godfather” [„Nașul”]. Cuvintele sunt rostite de Amerigo Bonasera: un om care de fapt își pierduse încrederea în America și apela acum la un șef mafiot pentru a-și obține răzbunarea.
De ce încă mai cred în America
Trump le spune acum alegătorilor americani că „eu sunt răzbunarea voastră” – încercând să-i atragă pe cei care au fost „nedreptățiți și trădați” de sistem.
Totul aduce mult cu Don Corleone. Și funcționează. Trump e în general înaintea lui Joe Biden în sondajele referitoare la alegerile prezidențiale din 2024. E totodată și favoritul caselor de pariuri, nu doar pentru nominalizarea republicană, ci și pentru președinție.
Așadar, cum de mai am încredere în America, când electoratul pare a fi pe cale să aleagă un om care e judecat pentru tentativă de inversare a ultimului scrutin prezidențial?
„A crede în America” poate însemna două lucruri diferite. În primul rând, poți să crezi în principiile pe care America și le asumă. În al doilea, poți crede că America își va reveni în cele din urmă. Cele două idei sunt legate între ele – dar nu sunt același lucru.
Convingerea mea că America e o forță a binelui în lume m-a determinat să mă implic de-a lungul anilor în polemici aprinse – chiar și în Regatul Unit, care se consideră cel mai apropiat aliat al SUA. Indiferent că vorbim de Războiul din Vietnam, de programul de înarmare al lui Ronald Reagan, de Războiul din Irak sau de problema violenței cu arme de foc, opozanții pasionați ai Americii au avut întotdeauna argumente din belșug.
De ce încă mai cred în America
Răspunsul meu uzual e acela că, la fel ca oricare altă mare putere din istorie, America a făcut lucruri groaznice. Însă în cele trei mari confruntări globale ale secolului trecut – războaiele mondiale și cel rece – SUA s-au poziționat de partea corectă a istoriei. De fapt, America a reprezentat factorul decisiv în toate acele conflicte, asigurând victoria lumii democratice asupra autocrației și a dictaturii în toată regula.
De aceea foarte mult depinde de a doua mea formă de credință în America – convingerea că SUA își vor reveni într-un final. În ultimii 80 de ani America a fost cu adevărat „conducătorul lumii libere” – atât ca exemplu al democrației în acțiune cât și în calitate de protector al celorlalte democrații, prin intermediul unei rețele de alianțe cu alte țări libere din Europa și Asia.
Dacă democrația va începe să se surpe în America, atunci democrații liberale de pe tot cuprinsul lumii vor da de necaz. E liniștitor faptul că cea mai bogată și mai puternică țară din lume este tot o democrație. Cu un al doilea mandat Trump, acel sentiment de liniște ar putea să dispară.
Mulți simpatizanți ai lui Trump ar putea răspunde că, dacă omul lor va câștiga alegerile, acela va fi un exemplu de democrație în acțiune, iar nu un derapaj spre autocrație. Însă dacă Trump ar câștiga alegerile, acest lucru nu i-ar spăla păcatele trecute.
De ce încă mai cred în America
Știm care e caracterul acestui om. Trump a demonstrat deja că nu are nici un pic de respect pentru cea mai elementară procedură democratică: alegerile libere. Promisiunea „răzbunării” oferită de el implică de asemenea și amenințările de a-și trimite adversarii politici în fața instanței, de la Biden însuși și până la fostul șef de Stat Major Mark Milley. Spre deosebire de actualele inculpări ale lui Trump, acelea nu ar mai fi dosare instrumentate de procurori independenți pe baza unor probe. Ar fi simulacre de procese, de natură politică, dispuse de conducătorul țării. Iar acesta e un aspect tipic al autocrației.
Deci, cum mai pot crede în America, în aceste condiții? În primul și cel mai evident rând, nimic nu e bătut în cuie. Mai sunt încă multe luni până la alegerile din noiembrie.
În al doilea rând, perioada de măreție și de conducere globală a Americii a implicat dintotdeauna și tulburări și melodramă, de la asasinarea lui John F. Kennedy în 1963 până la „războiul contra terorii” al lui George W. Bush. În cele din urmă, țara și-a corectat mereu cursul de una singură, cu dinamica ei de substrat și sistemul său constituțional reafirmându-și importanța. Pare deci improbabil ca această ultimă melodramă – „America, seria a noua”, i-au spus unii – să aducă întregul serial la o încheiere definitivă și tragică.
Melodrama din America – chiar și cea cu Trump – poate fi un indiciu al vitalității în aceeași măsură în care poate fi unul al maladiei. SUA sunt o țară cu o înclinație rebelă, anti-establishment, care îi permite să zdruncine starea de fapt și să se reinventeze mereu. Votul pentru Trump e un indiciu că poporul cere o schimbare fundamentală. Și chiar și dacă Trump nu e răspunsul potrivit, apariția lui e un semn al acelei neliniști și al refuzului împăcării cu statu-quo-ul.
De ce încă mai cred în America
Popularitatea persistentă a lui Trump ar putea chiar să-i determine pe unii membri ai elitei americane să-și analizeze poziția, ceea ce e necesar, fie și tardiv. Încercarea lui Biden de a reașeza egalitatea în centrul politicii economice americane e un exemplu de corecție. Tot așa e și începutul reacției adverse la mentalitatea „woke”. După cum mi-a spus un colaborator al lui Biden într-un moment de introspecție: „Ne-am dat seama că o mulțime de oameni sunt speriați de stânga americană”.
„Răzbunarea” lui Trump contra stângii ar putea angaja SUA în direcții noi și înspăimântătoare. Însă eu cred în America suficient de mult pentru a gândi că ar fi nevoie de mai mult decât încă un mandat Trump pentru a distruge democrația americană. SUA nu sunt Ungaria. Sunt o țară mare, complexă, cu numeroase centre distincte de putere și bogăție. Trump și acoliții lui n-au cum să-și impună controlul asupra ei – în numai patru ani.
Astfel că mai puteți conta pe mine ca pe unul care încă mai „crede în America”. Pe mine și pe Amerigo Bonasera.
Articol de Gideon Rachman
