Un erou al rezistenței naționale împotriva agresorului poate fi în același timp și o figură compromisă de o lume coruptă?, se întreabă „Il Corriere della Sera” (Italia) într-o analiză semnată de Federico Rampini.
Istoria omenirii este făcută din aceste ambiguități, fiind plină de zone gri, ea nu este o poveste morală în care sfinții sunt de o parte și demonii de cealaltă. Scandalurile de corupție din Ucraina riscă să le dea dreptate lui JD Vance și tuturor celor din dreapta trumpiană care au avut întotdeauna neîncredere în stabilitatea instituțiilor de la Kiev, în timp ce în Europa, îi pot întări pe acei pro-Putiniști care vor să blocheze aderarea Kievului la Uniune. Acesta este motivul pentru care scandalul Energoatom este atât de grav, nu doar pe plan intern, ci și internațional. El obligă Ucraina să se uite în interior și să se întrebe ce a mai rămas din revoluția din 2014? Și din promisiunea europeană care justifică fiecare sacrificiu făcut de populație?
Nici o victorie militară nu poate înlocui nevoia unei victorii morale. Ucraina luptă pentru a-și apăra teritoriul, dar și modelul politic. Dacă se clatină credibilitatea sa internă, același lucru se întâmplă și cu legitimitatea cauzei sale în ochii lumii.
Cel mai grav aspect al scandalului nu îl reprezintă banii furați – oricât de mulți ar fi – ci sectorul implicat: energia. Țara, care a rezistat timp de aproape trei ani strategiei de „iarnă permanentă” a Rusiei, a descoperit că o parte din resursele alocate protejării centralelor electrice și a substațiilor erau sifonate pentru construirea de vile de lux. O lovitură dură nu doar pentru moralul colectiv, ci și pentru securitatea națională.
Rezum aici câteva date esențiale ale acestei afaceri, bazându-mă pe analizele a trei experți din cadrul think tank-ului German Marshall Fund: Josh Rudolph, Olena Prokopenko și Valeriia Ivanova. Figura lui Timur Mindici, asociatul de lungă durată al lui Zelenski, apare ca simbolul unui trecut pe care Ucraina nu îl poate depăși: o încurcătură de afaceri private, amiciții personale și funcții publice, tipică sistemelor post-sovietice. Iar faptul că a reușit să scape datorită unei scurgeri interne dezvăluie cum instituțiile continuă să rămână permeabile la rețelele informale de putere.
Însă nodul politic se află în altă parte, el este Andrii Yermak, șeful Cabinetului Prezidențial, omul care întruchipează astăzi puterea paralelă ucraineană. Nu este ales, nu trebuie să răspundă în fața Parlamentului, însă decide asupra diplomaților, numirilor strategice, politicii externe și – potrivit mai multor martori – influențează chiar și forțele de poliție. El este echivalentul modern al atotputernicilor șefi de cabinet pe care i-am văzut în alte perioade ale istoriei europene și americane. Însă în Ucraina, în timpul unui război, această concentrare a puterii devine periculoasă („toxică” a fost adjectivul folosit miercuri de Kremlin).
Zelenski se află într-o situație dramatică. Nu poate fi înlăturat: legea marțială împiedică alegerile, iar schimbarea instituțională ar fi un cadou pentru Putin. Însă nu poate permite nici ca biroul Președintelui să rămană intact: popularitatea sa a scăzut vertiginos, încrederea Occidentului se erodează, iar Ucraina riscă să piardă condiția cheie pentru a fi considerată „o viitoare democrație europeană”: transparența.
Aliații occidentali au înțeles acest lucru. Presiunea internațională încearcă să salveze credibilitatea Ucrainei în cel mai delicat moment al său. Bruxelles-ul cere garanții privind guvernarea; Washingtonul cere dovezi concrete de responsabilitate; G7 se teme că, fără reforme, opinia publică occidentală s-ar putea sătura să sprijine Kievul.
Ucraina nu poate combate corupția cu instrumentele din trecut. O remaniere guvernamentală nu ar fi suficientă și nici demisia unui ministru. Ceea ce este necesar este o ruptură cu structura puterii care a transformat Președinția mai degrabă într-o instanță judecătorească decât într-o structură administrativă. Înlăturarea lui Yermak ar fi mult mai mult decât un gest simbolic: ar fi o învestitură morală, un semnal către națiune și lume care să arate că democrația ucraineană este la fel de valoroasă ca rezistența sa militară.
Citește și: Stăuceni primește finanțare de la UE
Democrațiile nu cad pur și simplu prin înfrângerea de pe câmpul de luptă; ele cad atunci când pierd încrederea celor care le susțin. Ucraina se confruntă cu unul dintre acele momente ale adevărului care definesc o epocă. Dacă îl va putea depăși, își va fi demonstrat nu doar capacitatea de a-i rezista lui Putin, ci și propria rezistență, moștenirea împovărătoare a trecutului său. Întreaga lume a descoperit un erou surprinzător în „actorul” Zelenski atunci când acesta a refuzat oferta vicleană de exil a lui Joe Biden, care i-ar fi dăruit Ucraina lui Putin.
În momentul invaziei, refuzul său de a permite o escortă militară americană în drumul spre Polonia a intrat în istorie: „Președinte Biden, nu am nevoie de transport, am nevoie de muniție”. Acesta a fost momentul său churchillian. De atunci, au mai existat multe altele. Faptul că le-a ținut piept lui Trump și Vance în Biroul Oval i-a permis să recâștige sprijinul Europei, să-și regândească tacticile față de Washington și să reconstruiască, cu ajutorul europenilor, o relație normală cu noua administrație americană. Acum, scandalurile pun din nou totul în pericol. Iar statura politică a lui Zelenski se confruntă cu un alt test letal.
