Tot ceea ce este rău în Argentina obişnuieşte să se înrăutățească. Criza nu descrie corect ce se întâmplă la Buenos Aires. Este un declin care durează de decenii. Au fost, este adevărat, câteva momente mai bune, dar au fost pauze într-o traiectorie descendentă a unei țări care a fost cândva una dintre cele mai avansate de pe planetă. Greu este să înțelegem motivele acestei soarte. La urma urmei, nu există probleme geopolitice în jurul teritoriului argentinian, cu excepția disputei privind insulele Malvine/Falklands cu britanicii de acum 40 de ani. Pământurile argentiniene sunt printre cele mai fertile din lume. Populația, educată la standarde regionale. Nu există dispute sectare. În zonele mai populate, nu se produc dezastre naturale precum cutremure și uragane. Softpower-ul argentinian este uriaș, incluzând personalităţi precum Messi, Papa Francisc, Ricardo Darín și figuri din trecut, precum Borges, scrie O GLOBO, potrivit RADOR.
Cu toate acestea, Argentina se confruntă cu o boală economică cronică. Există zeci de pachete și politici eșuate în cele mai diferite guverne din punct de vedere ideologic. Au existat crize în guvernele peroniste și neperoniste; în guvernele de dreapta și de stânga; în guvernele militare și civile. Alberto Fernández este doar ultimul dintr-o listă de președinți incapabili să rezolve problemele economice argentiniene.
Citeşte şi: Serviciile secrete ucrainene avertizează cu privire la ‘posibile provocări’ ale Rusiei în ziua de 9 Mai
Cei care urmăresc Argentina de puţin timp pot crede în mod incorect că inflația actuală ar fi un fapt inedit. La urma urmei, a trecut de la 100% pe an. La sfârșitul anilor ’80, în guvernarea lui Raúl Alfonsín, a ajuns, însă, la 96,5% pe lună. Repet, pe lună. Prețurile se dublau lunar, nu anual. În 1989, inflația anuală a Argentinei a ajuns la peste 3.000%. Este adevărat, în ultimele trei decenii, cifrele actuale sunt cele mai proaste. A existat chiar o perioadă, la începutul secolului, când inflația a fost negativă. Ce s-a întâmplat la acea vreme? Domnea un curs fix de un dolar la un peso, ceea ce a provocat prăbuşirea monedei la sfârșitul anului 2001. Prin urmare, nu a fost un mare avantaj.
Pentru a ne face o idee, economia argentiniană a înregistrat scăderi ale PIB-ului în peste 40% din ani în ultimele șase decenii. Adică, venitul anual al Argentinei a scăzut în 24 dintre ani începând cu 1963. Din acest motiv, se numește declin, iar nu criză. Nu voi compila aici toți anii de prăbuşire pentru a nu ajunge la un text insuportabil. Dar a scăzut cu 4,5% în 1978 în perioada dictaturii militare de extremă-dreapta. A scăzut cu 7% în 1989 în guvernarea de centru-stânga a lui Raúl Alfonsín, a Uniunii Civice Radicale. A scăzut cu 3,3% cu peronistul de dreapta și neoliberalul Carlos Menem, în 1999. A înregistrat o prăbuşire abisală de aproape 6% cu Cristina Kirchner, peronistă de stânga. În 2018, în guvernul de centru-dreapta al lui Mauricio Macri, a înregistrat o scădere puternică de 2,8%.
Este greu de înţeles logica. În Liban, o altă ţară care se confruntă cu un colaps economic, este mai ușor de înțeles. Este vorba despre o ţară minusculă, cu cea mai mare diviziune sectară de pe planetă, cu cel mai mare număr de refugiaţi pe cap de locuitor, cu un război civil într-o ţară vecină (Siria), care este inamicul altui vecin (Israelul), cu interferenţe externe din partea mai multor naţiuni, pe lângă prezența unor miliții precum Hezbollah. Dar Argentina? Ce o face atât de unică, încât să fie scena acestui declin?
Ca urmare a haosului economic, indicatorii sociali continuă să se deterioreze. Fără îndoială, așa cum am scris aici, ei sunt mai buni decât Brazilia în ceea ce privește indicele de dezvoltarea umană, de securitate, de educație, de sănătate, de inechitate socială, democrație și libertate a presei. Dar declinul generalizat îi determină pe argentinieni să se apropie negativ de vecinul lor din nord, ceea ce, să recunoaștem, este foarte rău.
(Guga Chacra, editorialist, New York)