Este timpul să punem la îndoială ‘vaca sacră’ a Marii Britanii moderne: controlul Covid pentru a proteja serviciul de sănătate este mai important decât orice altceva.
De fapt, nu este și nu a fost niciodată o problemă pură de management al sănătății publice. Este o problemă complexă de politică medicală, economică, socială și educațională, precum și o problemă morală profundă. Au existat ocazional încuviințări cu privire la aceste alte aspecte ale crizei, dar Guvernul britanic a acționat ca și cum singurul lucru care a contat cu adevărat ar fi menținerea infecțiilor.
Epidemiologii și modelatorii matematici pot lua această linie sclipitoare, dar guvernele nu pot. Esența guvernării este evaluarea celei mai largi game posibile de factori, care de obicei îndreaptă în direcții diferite. Soluțiile unidimensionale sunt aproape întotdeauna proaste.
Asta este ceea ce a făcut ca 20 decembrie 2021 să fie o dată atât de importantă. Guvernul a avut curajul să respingă sfaturile epidemiologilor pe motiv că alte lucruri contau cel puțin la fel de mult.
În mod ironic, datorăm această îmbunătățire a calității guvernării prăbușirii poziției politice a primului ministru în rândul propriilor lui parlamentari și în țară în general. Rezultatul a fost lărgirea procesului de luare a deciziilor dincolo de o mică cabală a premierului, a ministrului sănătăţii, a consilierului științific șef și a medicului șef. Trecerea la Planul B din 8 decembrie i-a luat prin surprindere pe majoritatea miniștrilor. Acesta nu a fost un mod rezonabil de a ne conduce treburile.
Pentru prima dată aparent, pe 20 decembrie Cabinetul a avut un rol real în decizie. Cel puțin unii dintre membrii săi au fost pregătiți să facă ceea ce prim-ministrul nu a făcut aproape niciodată – să analizeze detaliile și să pună la îndoială unele ipoteze extrem de discutabile.
„Principiul precauției” este în esență un principiu pentru luarea deciziilor care afectează în mod radical viața oamenilor, fără dovezi adecvate. Respingerea sa a fost o evoluție încurajatoare din care alte guverne europene au putut învăța.
Există o singură problemă. Ni se spune în continuare că Guvernul va face tot ce se consideră necesar pentru a „salva” Serviciul Național de Sănătate. Ideea că trebuie – cu orice preț uman – să menținem transmiterea Covid la un nivel în limita capacității NHS de a face față este considerată de la sine înțeleasă de mulți oameni. Este una dintre vacile sacre ale Marii Britanii moderne. Este timpul să începem să punem acest lucru sub semnul întrebării.
Capacitatea NHS de a face față este determinată de deciziile politice luate pe o perioadă lungă de timp. Guvernelor nu le place să cheltuiască bani pentru lucruri care sunt extrem de necesare, ci doar în momente ocazionale de vârf a cererii. Este o utilizare ineficientă a fondurilor publice.
Deciziile privind capacitatea unităților de urgență implică, în general, un compromis între încercarea de a satisface cererea de vârf și evitarea cheltuielilor grele pentru instalațiile care sunt subutilizate în restul timpului. Aceasta este o dilemă deosebit de dificilă atunci când vine vorba de îngrijiri critice în spitale, care necesită echipamente scumpe și niveluri ridicate de personal instruit.
Toate guvernele fac acest compromis. Dar recentele guverne britanice de toate aspectele politice au dus procesul mai departe decât majoritatea.
Numărul de paturi NHS este în scădere de 30 de ani. În ajunul pandemiei, capacitatea de îngrijire critică a Regatului Unit la o sută de mii de locuitori a fost printre cele mai scăzute din lume: mai bună decât cea a Indiei sau Chinei, dar doar jumătate din cea a Italiei sau Franței și mai puțin de un sfert din cea a Germaniei sau a Statelor Unite.
Aprovizionarea insuficientă pentru cererea de vârf este o politică perfect rațională, având în vedere solicitările concurente asupra resurselor limitate. Fiecare liră cheltuită pentru instituțiile de îngrijire critică este o liră care nu este cheltuită pentru alte preocupări presante, cum ar fi educația, securitatea socială sau poliția. Dar implică inevitabil acceptarea faptului că, în situațiile de urgență medicală, NHS va fi copleșit la vârf.
Epidemiile de boli respiratorii au depășit în mod regulat capacitatea spitalului înainte ca cineva să fi auzit de Covid-19. Gripa asiatică (1957-1958) și gripa Hong Kong (1968-1969), deși mai puțin grave decât Covid-19, au afectat NHS. Gripa obișnuită de iarnă o copleșește în mod regulat. Se întâmplă aproximativ la fiecare doi sau trei ani, cel mai recent în 2014-15, în 2016-17 și din nou în 2017-18. Au murit oameni, uneori în număr mare.
Deci, atunci când guvernele ne spun că trebuie să ne comportăm într-un mod care „salvează” Serviciul Național de Sănătate, ceea ce vor să spună cu adevărat este că noi, cei sănătoși și cei vulnerabili, deopotrivă, trebuie să îl „salvam” de alegerile făcute de aceleași guverne.
Desigur, suntem acolo unde ne aflăm și mulți oameni vor spune că trebuie să abordăm actuala urgență de sănătate, indiferent de cum a apărut. Dar acesta este doar un punct de vedere rațional dacă acceptăm implicațiile acestuia.
Desigur, ar trebui să cheltuim mai mult pentru NHS, dar banii mai mulţi nu vor evita dilema. Fie trebuie să acordăm prioritate cheltuielilor pentru sănătate față de orice altceva, într-o măsură pe care niciun guvern din lume nu a încercat-o vreodată. Sau trebuie să permitem guvernelor să ne pună viața în așteptare cu blocaje anuale și altele asemenea, ca o modalitate de a limita cheltuielile publice pentru instalațiile de urgență din NHS. Alternativa rațională este de a face ceea ce ființele umane au făcut din timpuri imemoriale, și anume să se confrunte cu epidemii periodice de boli potențial mortale.
Un serviciu de sănătate copleșit este un lucru rău. Cu toții putem fi de acord cu asta. Dar nu este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei societăți.
Cel mai rău lucru care se poate întâmpla unei societăți este că membrii ei folosesc puterile coercitive ale statului pentru a-și strica în mod sistematic propriile vieți și pe cea a concetățenilor lor.
Luați educația, de exemplu. În primul lockdown, guvernul a închis școli pentru a încetini transmiterea Covid-19 și pentru a reduce presiunea asupra NHS. Guvernele au făcut același lucru în toată lumea.
Elevii mai strălucitori și cei cu sprijin puternic parental vor recupera probabil timpul pierdut. Dar toate cercetările sugerează că elevii mai vulnerabili și mai marginalizaţi vor suferi daune grave și ireversibile șanselor lor în viață. Acest lucru va avea un impact major asupra inegalității viitoare. Trimiterea de clase întregi acasă, dacă oricare dintre ele este infectată, produce același rezultat în mișcare lentă.
Aceasta este o catastrofă mai puțin vizibilă și mai puțin dramatică decât îngrămădirea muribunzilor pe cărucioare pe holurile spitalelor, motiv pentru care politicienilor le pasă mai puțin de asta. Dar, fără îndoială, este și mai grav.
Aceeași discuţie se poate face despre celelalte consecințe indirecte ale intervenției guvernamentale cu mâini grele, de exemplu asupra sănătății mintale, culturii și sărăciei.
Implicațiile economice ale blocajelor și ale altor măsuri de distanțare obligatorie vor fi cu noi mulți ani de acum înainte. Pe termen lung, nicio țară nu a îmbunătățit vreodată bunăstarea umană sau chiar sănătatea publică făcându-se mai săracă.
NHS este o facilitate, nu un organism de reglementare. Este acolo pentru a ne îmbogăți și nu pentru a ne sărăci viața. Există pentru a ne servi, și nu invers. Nu trebuie să dăm vina pe epidemiologi. Este treaba lor să nu se gândească la nimic altceva decât la epidemii. Dar aceasta nu este o prioritate sensibilă pentru guvern sau pentru noi ceilalți.
Avem vieți de trăit și există mai mult în viață decât evitarea morții.
Editorial semnat de Lord Jonathan Sumption şi publicat de The Telegraph.
