Dacă primul mandat al președintelui nu a ”vaccinat” politica americană împotriva tiraniei, nu există nicio garanție că o a doua doză va funcționa. Donald Trump este un despot, iar SUA sunt o democrație. Aceste lucruri pot fi adevărate simultan, dar nu pe termen nelimitat. Există acum un impas în lupta dintre un președinte care ar vrea să fie rege și o constituție redactată în respingerea monarhiei.
Dar este o luptă pe viață și pe moarte. Tirania fie va rupe spiritul republicii, fie va fi înăbușită de aceasta, comentează editorialisul Rafael Behr, într-o analiză pentru The Guardian.
Citește și: Ce spun experții despre ieșirea R. Moldova din CSI
Deoarece SUA sunt puterea supremă a lumii, rezultatul acestei confruntări are consecințe epice pentru țări precum Marea Britanie, care depind de Washington pentru securitate.
Atitudinea răzbunătoare a lui Trump față de Keir Starmer și alți lideri europeni, pentru ezitarea lor de a se alătura bombardamentelor împotriva Iranului, arată cât de imposibilă este o aliniere parțială cu un lider care cere supunere totală. Singura autoritate pe care președintele american o recunoaște este propria persoană.
Când a fost întrebat la începutul acestui an dacă există ceva care i-ar putea limita acțiunile globale, a răspuns: „Propria mea moralitate, propria mea minte.”
A urma un astfel de om înseamnă a pune legea deoparte și a te supune voinței sale. Aceasta este alegerea pe care Partidul Republican a făcut-o în politica internă și singura ofertă disponibilă pentru aliații din străinătate.
Răspunsul european a fost confuz, alternând între concesii și acțiuni ezitante. Flatarea a fost folosită pentru a-l convinge pe Trump să reînnoiască angajamentele NATO de asistență reciprocă și pentru a preveni o trădare totală a Ucrainei. Bugetele de apărare au fost revizuite pentru a demonstra că Europa își poate plăti contribuția în alianță și, astfel, a-l descuraja pe Trump să se retragă.
Există o logică strategică: pregătirea pentru scenariul de coșmar – Europa lăsată să se apere singură împotriva unei Rusii agresive – face ca acel rezultat să fie mai puțin probabil.
Cheltuielile militare mai mari descurajează Moscova și liniștesc, în același timp, egoul lui Trump. Dar frica și negarea joacă și ele un rol. Adaptarea Europei la noua realitate transatlantică a fost întârziată de speranța că vechea prietenie nu este pierdută pentru totdeauna.
„Trumpdemia” este mai complexă
Este o nevoie psihologică de a crede că haosul provocat de Trump, deși extrem, este un episod excepțional – un eveniment singular, ca pandemia de Covid: dureros și costisitor, dar nu o schimbare permanentă a ordinii mondiale. Președintele este muritor. Puterile sale pot fi limitate dacă democrații câștigă la alegerile de la jumătatea mandatului. Armistiții pot fi negociate, căile navigabile redeschise, lanțurile de aprovizionare refăcute.
Dar „Trumpdemia” este mai complexă. SUA au fost expuse complet pe parcursul unui mandat, culminând cu tentativa de lovitură de stat din 6 ianuarie 2021. Acea criză nu a creat suficientă imunitate în sistemul politic pentru a preveni un al doilea mandat, deja mai virulent în atacurile asupra probității și decenței umane fundamentale.
Nu există nicio garanție că succesorul lui Trump va restabili normele constituționale, presupunând că va fi cineva care chiar vrea să încerce. Foștii aliați ai SUA ar fi recunoscători pentru un președinte mai echilibrat, dar nu pot fi siguri că rațiunea ar dura mai mult decât un ciclu electoral. Încrederea a dispărut.
Conservatorismul american este profund marcat de gândirea paranoică și apocaliptică, ce vede tradițiile europene de democrație liberală drept semn al declinului civilizației și al „ștergerii” culturii albe, creștine, prin imigrația musulmană. Orice apel la instituții internaționale și multilateralism este interpretat ca plângere patetică a slăbiciunii geopolitice.
Greșeala liderilor europeni
Liderii europeni cunosc această retorică de ani de zile. Greșeala lor a fost să creadă că ar putea păstra un canal special cu SUA, rezervat aliaților istorici, și că limbajul extrem al lui Trump și deferența față de dictatori nu definesc întotdeauna politica externă americană.
Când a amenințat cu ocuparea Groenlandei – o agresiune împotriva suveranității daneze care ar fi dizolvat NATO ca alianță funcțională – au realizat că au de-a face cu cineva care tratează partenerii ca pradă și cedează doar în fața rezistenței.
Presiunea europeană unită, combinată cu neliniștile pieței privind un posibil război comercial transatlantic, l-au determinat pe Trump să facă un pas înapoi.
Acea criză a fost prima confruntare publică a lui Starmer cu Casa Albă, descriind amenințările lui Trump asupra Groenlandei ca „total greșite” și insistând că „nu va ceda” presiunilor americane. Dar chiar și atunci premierul britanic a păstrat echidistanța strategică între Europa și SUA, fără să-și exprime vreo preferință.
Criza din Iran a rupt această iluzie. Alegerea pe care Starmer a susținut că nu trebuie să o facă i-a fost impusă de cererea de sprijin necondiționat a lui Trump într-un război ilegal. Refuzând, și atrăgând furia Casei Albe, premierul a orientat politica externă a Marii Britanii mai aproape de continent. Factori economici și geografici, precum apropierea de piața unică, accentuează această tendință.
Reacția Europei la războiul din Iran
Noua nevoie de solidaritate nu elimină toate obstacolele pentru o cooperare mai strânsă. Brexit-ul a lăsat un labirint de impedimente legale pentru reintegrare. În UE, există întotdeauna priorități contradictorii între cele 27 de state membre, cu dimensiuni, economii și experiențe istorice diferite. Întotdeauna există tensiune între cerințele electoratelor naționale – de exemplu, pentru cheltuieli în afara apărării sau pentru gaze mai ieftine decât cele din Rusia – și beneficiile coordonării colective.
Europa nu a reacționat unitar la războiul din Iran. Friedrich Merz, cancelarul german, aproape că nu a vorbit deloc în vizita sa la Casa Albă, privind mut cum Trump îl critica pe Starmer și pe Pedro Sánchez, premierul Spaniei. În contrast, Micheál Martin, premierul irlandez, a răspuns cu demnitate, apărându-l pe omologul său britanic ca „o persoană onestă și serioasă”.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Niciun lider democratic nu a stăpânit complet „arta de a-i șopti lui Trump”, pentru că președintele nu respectă puterea exprimată subtil. UE încă încearcă să transmită un mesaj unitar. Marea Britanie a pierdut un deceniu învârtind mituri despre suveranitatea pură a Brexit-ului, când interesele sale ar fi fost mai bine deservite consolidând vocea europeană.
Solidaritatea continentală nu e un antidot împotriva haosului unei „Trumpdemii”, dar este condiția necesară pentru reziliență.
Europenii nu pot vota când americanii decid dacă să respingă un tiran și să-și restaureze constituția. Singurele democrații pe care le pot proteja sunt ale lor, iar acest lucru trebuie făcut împreună, sperând mereu că, într-o zi, vor mai avea un aliat peste Atlantic.
