Ofensiva de export a Beijingului ar putea fi mai destabilizatoare decât taxele vamale ale lui Trump, crede Ruchir Sharma, președintele Rockefeller International, într-un articol publicat în Financial Times.
China e faimoasă pentru râvna cu care-și forțează creșterea economică, astfel încât a fost mult dezbătută decizia ei de a-și reduce ținta la 4,5-5% din PIB. A fost însă doar o modificare minoră, pe când speranțele iraționale de creștere ale Chinei devin o problemă tot mai mare pentru planetă, potrivit stiripesurse.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Ținta nu se bazează pe considerente economice. Este un obiectiv politic, expresie a ambiției Beijingului de a depăși SUA și a deveni o economie dezvoltată până în 2035. Beijingul investește de ani buni exagerat în urmărirea acestui obiectiv, numai că în ultima vreme își exportă la preț de dumping excesul de producție pe care nu-l poate vinde în țară. Mai demult exporturile Chinei creșteau ca volum în tandem cu prețurile; în deceniul acesta Beijingul și-a diminuat prețurile de export cu 20%, obținând o explozie a volumului cu 40%. Explozia exportului cuplată cu importul redus i-au mărit anul trecut Chinei surplusul comercial cu 20%, până la cifra-record de 1,2 trilioane de dolari.
Exporturile nete acoperă aproape o treime din creștere PIB-ului național în 2025, o proporție mult exagerată, chiar și după standardele Chinei. Ca proporție din PIB, nici o altă țară n-a mai avut în istorie un surplus comercial atât de mare, nici măcar Japonia în zilele ei de glorie din anii ’80. Ofensiva de dumping a Chinei provoacă dezindustrializarea exportatorilor rivali de prin toată lumea, lăsând fără obiectul muncii uzine de automobile în Tailanda și fabrici de textile din Indonezia. Țările de prin toată Asia ale căror importuri din China cresc cel mai rapid tind să experimenteze și cea mai anemică dezvoltare a pieței muncii.
Peste 50 din cele mai dezvoltate 70 de economii ale lumii au luat măsuri pentru a se proteja de dumping-ul Chinei. Conducătorii Franței și Germaniei i s-au plâns direct lui Xi Jinping de practicile comerciale ale Beijingului. Însă ritmul adoptării noilor măsuri de protecție a încetinit anul trecut – fiindcă multe țări și-au reorientat atenția spre atacurile Americii.
În călătoriile mele recente prin Europa, Orientul Mijlociu și Asia, decidenți din diverse țări mi-au spus că nu pot lupta un război comercial global pe două fronturi, astfel că se concentrează pe gestionarea amenințării mai volatile, taxele lui Trump. Ceea ce-i înlesnește Chinei vânzarea surplusului ei la preț de dumping.
Cauza problemei o constituie obiectivul de creștere al țării. Din cele aproape 40 de țări care s-au detașat în categoria „dezvoltată” în epoca postbelică, nici una nu s-a confruntat cu dublul obstacol pe care-l întâmpină China azi: depopulare și îndatorare masivă. Nici o altă mare putere din istorie n-a reușit să-și mențină o creștere peste 2% cu o forță de muncă în contracție. Iar cu datoria ajunsă la 340% din PIB, datoriile totale ale Chinei sunt de departe cele mai mari pe care le are o țară în curs de dezvoltare.
Beijingul încearcă să fabrice un miracol neverosimil din perspectivă istorică. Dat fiind declinul ei demografic, China își poate atinge obiectivul numai mărind producția per cap de muncitor, însă a menține cifra creșterii generale a productivității aproape de 5% ar fi o realizare fără precedent în această etapă de dezvoltare.
În ultima vreme China a început să se deplaseze în direcția opusă. La creșterea productivității contribuie mâna de lucru, capitalul și un „factor total” esențial, care încearcă să cuantifice câtă creștere poate stoarce mâna de lucru din investiții. Grupul de reflecție The Conference Board estimează că acest al treilea factor crucial a scăzut aproape de zero în deceniul actual, sugerând implicit că țara nu poate genera creștere decât investind și mai masiv.
China continuă să pompeze credite pentru a-și finanța noi investiții, dar ce obține în principal e un volum și mai mare de datorii. Pentru a genera acum o creștere cu un dolar a PIB-ului Beijingul are nevoie să investească datorie nouă de șase dolari, comparativ cu numai un dolar acum 20 de ani.
Beijingul contează pe investiții în noile tehnologii, inclusiv AI, pentru a-și mări productivitatea, dar e extrem de improbabil ca acest imbold să poată susține creșterea productivității în vecinătatea unui 5%. Potențialul real de creștere al Chinei se situează probabil undeva pe la 2-3%.
Sunt decenii de când voci externe îi spun Beijingului că ar putea genera o creștere mai sigură și și-ar putea îmbuna partenerii comerciali dintr-o singură lovitură. N-ar trebui decât să mute accentul de pe export pe consumul intern. E adevărat că în China consumul reprezintă o proporție relativ mică a economiei, dar nu din cauză că ar fi fost „inhibat”, cum umblă vorba.
În ciuda unei diminuări recente, cheltuielile consumatorilor au crescut consecvent cu 5% în acest deceniu – mai rapid decât în oricare altă economie mare. Și dacă consumatorii chinezi și-au mărit și economiile în ultimii ani, e mai degrabă o reacție la povara apreciabilă a datoriei și la pierderile de pe piața imobiliară decât un indiciu că-și permit să-și mărească semnificativ cheltuielile.
Citește și: Cartelele SIM vor fi vândute doar în baza buletinului de identitate. Proiect elaborat de MAI
Adevărata problemă e aceea că investițiile continuă să crească mai rapid decât consumul intern, determinând China să inunde restul lumii cu excedentul ei de producție. Exporturile chineze, ajunse acum la 3,8 trilioane de dolari pe an, au depășit recent pentru prima oară în istorie importurile americane, iar decalajul crește.
Dacă administrația Trump crede că America e „escrocată” în comerțul global, atunci ar trebui să se concentreze mai puțin pe lupta cu partenerii proprii și mai mult pe ofensiva de export a Chinei și pe lucrul care o motivează: ținta de creștere economică. Acea țintă e complet nerealistă, dăunătoare pentru întreaga lume și auto-distructivă pentru China.
