Succesul războiului lui Trump împotriva Iranului pare acum să depindă parțial de capacitatea Washingtonului de a redeschide strâmtoarea Ormuz, de a opri declinul economic global și de a evita un alt conflict fără sfârșit. Istoria oferă un avertisment, dar și o soluție cu privire la modul în care în care ar trebui gestionată această cale navigabilă vitală. Iar președintele SUA ar face bine să ia seama.
Înainte de începerea războiului din Iran, prin Ormuz treceau echivalentul unei cincimi din consumul global de petrol și aproximativ o cincime din comerțul global cu gaze naturale lichefiate. Din acest motiv, tentația de a aborda problema pe cale militară e atât de periculoasă, potrivit stiripesurse.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Pentru strategii de război de la Washington, un canal maritim îngust poate părea o problemă tehnică surmontabilă prin folosirea forței. În realitate, căile navigabile strategice sunt teste ale suveranității și ale echilibrului de putere, scrie Asli Aydintasbas, cercetătoare la Brookings Institution și directoare a proiectului instituției privind Turcia, într-un articol publicat în New York Times.
Asta au descoperit britanicii și francezii în timpul Primului Război Mondial, când au încercat să forțeze trecerea prin Strâmtoarea Dardanele, controlată pe atunci de Imperiul Otoman.
Greșeala pe care a comis-o Churchill
Campania Gallipoli, așa cum a fost numită după peninsula care se întinde de-a lungul strâmtorii, din 1915-1916, a fost ideea lui Winston Churchill, ca Prim Lord al Amiralității.
Otomanii intraseră în război de partea Germaniei și păreau o armată slabă. Ideea Marii Britanii era să elibereze trecerile în strâmtoare, să-i scoată pe otomani din război și să redeschidă rutele de aprovizionare către Rusia. În schimb, campania a devenit unul dintre cele mai sângeroase dezastre ale războiului pentru aliați: peste 130.000 de oameni au fost uciși – aproximativ 44.000 de soldați aliați și cel puțin 86.000 de soldați otomani – iar Churchill a plătit cu funcția.
În istoria Turciei, Gallipoli este o poveste a nașterii naționale, menționează experta. Mustafa Kemal, ofițerul otoman care avea să devină mai târziu Ataturk, fondatorul Turciei moderne, și-a făcut un renume în apărarea strâmtorilor. „Nu se poate trece de Çanakkale”, o referire la un oraș de pe strâmtoare, a rămas de atunci un slogan puternic.
Înfrângerea britanicilor le-a permis, de asemenea, otomanilor să blocheze singura ieșire viabilă a Rusiei către Marea Mediterană pentru exporturile de cereale și ajutorul militar, adâncind criza economică și militară care a alimentat tulburările revoluționare pe plan intern, grăbind prăbușirea dinastiei Romanov în 1917 și preluarea puterii de către bolșevici.
Soluția salvatoare pentru Trump
Experții militari avertizează că un efort al Statelor Unite de a deschide prin forță strâmtoarea Ormuz ar fi riscant. Iranul poate exploata avantajele războiului asimetric, minând zona și folosind drone, rachete și atacuri în roi de ambarcațiuni mici pentru a face ca lupta pentru o cale navigabilă îngustă să fie costisitoare chiar și pentru o forță navală superioară.
Însă pentru președintele Trump alegerea nu trebuie să fie între un pariu militar și acceptarea controlului iranian asupra strâmtorii – și, prin extensie, asupra piețelor energetice globale, apreciază cercetătoarea. Statele Unite pot împrumuta o pagină din istoria Turciei și pot insista asupra unui acord maritim negociat, inspirându-se din Convenția de la Montreux, din 1936. Documentul este fundamental pentru Turcia modernă și prevede că această cale navigabilă critică rămâne deschisă, recunoscând în același timp suveranitatea și preocupările de securitate ale statului care o supraveghează.
În mare parte a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, controlul strâmtorilor a stat în centrul ambițiilor imperiale ale Rusiei și al rivalității dintre marile puteri europene. După Primul Război Mondial, noua republică turcă a acceptat un regim de liberă trecere și demilitarizare sub supraveghere internațională. Dar, până la mijlocul anilor 1930, Europa se reînarma, securitatea colectivă se eroda, iar Turcia se temea de presiunea tot mai mare atât din partea Uniunii Sovietice, cât și a Italiei fasciste. Ankara a insistat asupra unei noi convenții care să garanteze o trecere în siguranță fără a sacrifica propria supraviețuire a republicii.
Așa a apărut Convenția de la Montreux, semnată de 10 țări, inclusiv Franța, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Turcia și alte câteva state riverane Mării Negre, între care și România, reprezentată de Nicolae Titulescu.
Convenția a păstrat libertatea de trecere pentru navele comerciale în timp de pace, restabilind în același timp suveranitatea Turciei asupra strâmtorilor. De asemenea, i-a oferit Turciei o libertate mai mare în caz de război pentru a impune restricții navelor de război – aspect invocat de Ankara la începutul războiului din Ucraina pentru a restricționa accesul flotei ruse la Marea Neagră.
Cu alte cuvinte, Montreux a fost un compromis bazat pe reguli între deschidere și suveranitate: a menținut comerțul în mișcare, recunoscând în același timp că statul care controlează calea navigabilă nu se putea aștepta să ignore propria securitate, menționează Aydintasbas.
Cum ar trebui rezolvată problema Ormuz
Acest model oferă o lecție utilă și, poate, o cale de acces în discuțiile cu Iranul, chiar dacă Montreux nu este un model care de tip copy-paste pentru situația actuală din Orientul Mijlociu: în 1936 Turcia revizuia un regim internațional existent în timp de pace, în timp ce Ormuz se află în mijlocul unui război activ.
- Urmăreşte LIVE războiul din Orientul Mijlociu
Cercetătoarea amintește și factorul geografic, mai complicat în războiul din Iran. Strâmtoarea Dardanele este controlată de un singur stat, Turcia. Ormuz se află între Iran și Oman, principalele rute de navigație fiind în mare parte în apele Omanului.
Orice versiune Ormuz a Convenției de la Montreux ar trebui să includă prevederi specifice:
- fără atacuri asupra navelor comerciale;
- fără exploatarea rutelor de tranzit;
- reguli pentru evitarea conflictelor dintre forțele navale;
- prevederi în timpul războiului pentru a permite restricții asupra navelor de război din statele non-Golf.
Ar trebui să existe și un mecanism extern – prin intermediul Omanului, al Națiunilor Unite sau al unui mic grup de contact format din națiuni arabe din Golf – pentru a monitoriza respectarea acordului.
Alegerea pe care o are de făcut Trump
Citește și: Cartelele SIM vor fi vândute doar în baza buletinului de identitate. Proiect elaborat de MAI
În opinia cercetătoarei, Washingtonul ar trebui să testeze dorința Iranului de a lega un armistițiu de un cadru multilateral care garantează libertatea de trecere. În esență, o convenție Ormuz ar trebui să facă ceea ce a făcut Montreux: să ofere Iranului ceva ce prețuiește în schimbul unor angajamente obligatorii din punct de vedere juridic și verificabile de a permite trecerea comercială.
Este puțin probabil ca o pace durabilă în Golf să vină din prezumția că Iranul nu are nicio capacitate reziduală de a amenința strâmtoarea. Nici comunitatea internațională nu poate accepta o situație în care Teheranul transformă o arteră globală într-o armă. Un acord ar trebui să recunoască preocupările de securitate ale Iranului și ale celorlalte state din Golf, cum ar fi Kuweitul, Qatarul și Arabia Saudită, și să fie legat de un armistițiu mai larg, subliniază Aydintasbas.
Acest aranjament nu ar recompensa coerciția iraniană. Ar reflecta adevărul dur că punctele strategice de blocaj nu sunt guvernate doar de forță, ci de reguli și compromisuri care apar din război, diplomație și echilibrul puterii.
Pentru a evita transformarea conflictului din Strâmtoarea Ormuz în Gallipoli-ul său, președintele Trump ar trebui să înceapă să se gândească la cum să clădească o nouă convenție Montreux, conchide autoarea.
