SUA au încercat să impună o „tranziție”. Actorii locali sunt mult mai pragmatici.
În timp ce peste Khartoum cerul e acoperit de fumul tirurilor de artilerie și în vreme ce diplomații americani sunt evacuați din capitala sudaneză, se pare că încă o „tranziție la democrație” susținută de America se încheie în haos și război civil, scrie THE WALL STREET JOURNAL, potrivit RADOR.
Nimic legat de acest colaps nu ar trebui să ne surprindă. Judecând după rata succesului eforturilor democratice ale Americii în Orientul Mijlociu și Africa de Nord în ultimii 15 ani, șansele unui șoarece orb de a construi un submarin nuclear sunt mai mari decât șansele Departamentului de Stat (DoS) de a orchestra o tranziție democratică la Khartoum.
De la izbucnirea Primăverii Arabe, eforturile americane masive de a promova democrația în Egipt, Libia, Tunisia și Algeria au dat greș. Nu este clar de ce vreun angajat al DoS s-ar fi putut gândi că Sudanul e un candidat mai bun la democrație decât oricare dintre aceste țări – ori că 2023 e un an propice pentru o inițiativă politică americană complexă într-o regiune în care se consideră în general că influența SUA e într-un declin rapid.
Pământul arid al Sudanului nu prea conține nutrienți pentru democrație. De la proclamarea independenței în 1956 țara a trecut prin 17 tentative de lovitură de stat (șase au avut succes), două războaie civile și un conflict marcat de genocid în Darfur. Una dintre cele mai puternice două forțe ale țării, implicată și în ultima rundă de violențe, este armata regulată care a susținut vreme de 30 de ani dictatura lui Omar al-Bashir și ai cărei ofițeri și-au cimentat o putere economică și politică la care nu au nici un fel de intenție de a renunța.
Celălalt pretendent principal la putere este o coaliție de grupări paramilitare cunoscută drept Forțele de Sprijin Rapid (RSF). Aceste miliții își au originea în războiul și genocidul din Darfur, context în care predecesorii lor, cunoscuți colectiv sub denumirea Janjaweed, au fost denunțați de multă lume pentru implicarea în moartea a aproximativ 300.000 de civili.
Atât armata cât și RSF l-au susținut pe Bashir până când au cooperat la răsturnarea lui în 2019. Nici armata și nici RSF nu dau pe dinafară de democrați liberali.
Pentru a menține în echilibru și în cele din urmă sub control puterea acestor două entități militare, DoS și aliații lui ideologici din Europa s-au bazat pe două forțe. Cea dintâi e societate civilă sudaneză. Rezistența populară contra guvernării lui Bashir a dus la luni de instabilitate și a deschis calea răsturnării lui atunci când sute de mii de protestatarii au ieșit pe străzile țării. Chiar dacă astfel de mișcări populare au puterea de a inspira, ele au eșuat cu consecvență în a genera organizarea și influența necesare pentru a crea state democratice oriunde în regiune. Și, ca de obicei, administrația americană, în esență, a supraestimat atât puterea cât și competența aliaților ei democratici din țară.
Cealaltă forță pe care s-au bazat SUA e puterea economică a ordinii mondiale conduse de America. Secesiunea Sudanului de Sud în 2011 a făcut ca Sudanul să-și piardă 75% din zăcămintele de petrol, iar persistența conflictului în zonele de graniță bogate în petrol și în preajma lor a redus producția în ambele țări. Având datorii masive, inflație galopantă și o populație răzvrătită, Sudanul era disperat să scape de sancțiunile americane, să atragă noi investiții și să dobândească acces la fondurile FMI și Băncii Mondiale. Izolarea economică a contribuit la subminarea puterii lui Bashir, deschizând calea pentru prăbușirea lui. Strategii americani sperau – și nu complet nechibzuit – că o presiune similară urma să forțeze și armata și RSF să respecte liniile roșii americane, cel puțin suficient cât să-i determine să facă măcar niște gesturi simbolice de fațadă în direcția democrației.
Eșecul acelor calcule constituie cauza actualei violențe din Khartoum. În vreme ce americanii se delectau cu negocierea unor foi elaborate de parcurs pentru tranziție și cu reglaje de finețe la sancțiunile economice, alți actori se concentrau pe obiective mai practice. Și aveau motive întemeiate să o facă. În tot Sahelul s-a pornit literalmente o goană după aur care le-a conferit putere jihadiștilor și care a atras elemente externe precum Grupul Wagner al Rusiei. Chiar în timp ce armatele lor de deținuți iau cu asalt pozițiile ucrainene din Bahmut, mercenarii Wagner vând servicii de securitate de-a lungul întregii centuri a aurului din Africa, inclusiv RSF-ului din Sudan. Această combinație de petrol, aur și alte resurse minerale a atras concomitent și atenția Chinei și a statelor din Golf.
Administrația Biden nu a priceput încă în ce măsură și cu câtă rapiditate i s-a deteriorat poziția pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu. Țări precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care cândva obișnuiau să susțină sau măcar să nu obstrucționeze activ politica americană, nu mai sunt acum dispuse să-i facă pe plac Washingtonului. Concomitent, China și Rusia se consideră a fi implicate într-o competiție de sumă zero cu SUA, astfel că vor profita de orice ocazie pentru a submina planurile și puterea Americii.
Secretarul de stat Antony Blinken a anunțat la o conferință de presă că facțiunile militare în conflict au convenit asupra unui armistițiu de 72 de ore începând de la miezul nopții, ora Sudanului. Dacă armistițiul va ține, pacea ar putea reveni pe străzile din Khartoum chiar și săptămâna aceasta. Democrația însă, va trebui să aștepte mai mult. Cum ordinea economică și politică dominată de SUA apune, comandanții militari din Sudan sunt mai interesați să profite de ocazie decât să lase puterea să li se scurgă printre degete.
Articol de Walter Russell Mead
