Iraq TradeLink News Agency
Pe 20 martie 2003, când asupra orașelor irakiene ploua cu bombe și rachete lansate de coaliția condusă de SUA, la începutul campaniei ei de „șoc și groază” împotriva lui Saddam Hussein, plăcile tectonice ale ordinii internaționale postbelice s-au dislocat ireversibil, scrie THE GUARDIAN, potrivit RADOR.
Din perspectiva noastră, a jurnaliștilor care am scris despre pregătirea războiului, despre invazie și efectele pe termen lung ale unei ocupații marcate de violenta scindare confesională a țării, consecințele profunde ale acelei zile istorice au rămas inițial ascunse sub șocul derulării evenimentelor.
Citește și : Putin elogiază relaţiile ruso-chineze şi dorinţa Beijingului de a juca un rol constructiv în criza ucraineană
Pe 1 mai, când președintele american George W Bush și-a ținut discursul „Misiune îndeplinită”, un damf de trufie era deja perceptibil, într-o țară devastată de jafuri în care începeau să se prefigureze luptele destabilizatoare pentru putere. Ce nu am putut noi înțelege atunci a fost amploarea răfuielii care avea să vină. Privind înapoi, îmi amintesc jubilarea susținătorilor invaziei după ce totul păruse să meargă ușor. Opozanților războiului tocmai li se demonstrase că se înșelaseră. Saddam și regimul lui brutal nu mai existau, mulțumită unei operațiuni militare model, lăudate pentru rapiditatea ei. Armele Americii păreau fără egal. Dar nu era decât o amăgire.
Acum două săptămâni m-am întors de pe linia frontului unui alt război brutal: al Rusiei contra Ucrainei. Fără a diminua cu nimic aportul președintelui rus Vladimir Putin la crimele comise de el acolo, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut loc războiul din Irak. Nu susțin că Ucraina ar fi o consecință directă a Irakului. Asemănările morale – acolo unde sunt detectabile – sunt incomparabil mai complexe decât pretind apologeții lui Putin în whataboutism-ul [tactică propagandistică de discreditare a unui oponent prin contraargumente irelevante în raport cu obiectul dezbaterii – n.trad.] lor referitor la Irak.
După cum îmi spunea săptămâna trecută, înaintea unui eveniment de luni dedicat celor două decenii care separă Irakul de Ucraina, Patricia Lewis, șefa programului de securitate internațională al Chatham House: „Nu a fost o linie dreaptă. Există alte drumuri pe care s-ar fi putut păși. Dar a fost un autogol enorm. Când Putin vorbește despre arme de distrugere în masă în Ucraina, o face în parte și pentru a le aminti oamenilor de Irak.” Fiindcă invadarea Irakului a creat fără nici o îndoială contextul necesar pentru ca un actor rău intenționat precum Putin să conteste unul dintre elementele vitale ale dreptului internațional modern: acela că statele nu ar trebui să obțină teritorii prin cucerire.
Indiferent cum judeci motivele pe care le-au avut Bush și premierul britanic Tony Blair, cei care s-au pus în fruntea taberei pro-invazie – prostești, venale, mesianice sau propriul interes – distrugerea de către ei a ordinii internaționale bazate pe reguli pentru a putea lansa o intervenție militară bazată pe dezinformare a stabilit un precedent care avea să fie utilizat ulterior de către Moscova și nu numai. Anii îndelungați și sângeroși ai ocupației – atentate sinucigașe, grupări insurgente, detașamente ale morții – și-au produs propria înlănțuire de consecințe. Vulnerabilitățile puterii militare a Occidentului conduse de SUA, expuse în Irak dar și în Afganistan, au subminat revendicarea post-război rece de către Washington a statutului de unică superputere a unei lumi unipolare. „Efectul Irak” pe termen mai lung a fost și mai nociv. El a marcat o debilitare tot mai profundă pe scena internațională, rezultat deopotrivă al compromiterii autorității morale și al săturării graduale a publicului de război.
Când Occidentul a fost tentat din nou de o intervenție, în Libia, nu au mai existat trupe la sol. Ulterior, confruntat în 2013 cu încălcarea liniei roșii pe care tot el o stabilise în privința utilizării armelor chimice în Siria, dar și cu prezența navelor de război ale Rusiei în regiune, președintele Barack Obama s-a dat bătut. Nu a existat niciun răspuns demn de menționat.
După cum observa recent Louise Fawcett, profesoară la Oxford, invazia poate fi considerată o „răspântie crucială” – un moment istoric care reconfigurează ordinea deja existentă – similar cu „secolul 20 scurt” al lui Eric Hobsbawm, delimitat de izbucnirea Marelui Război [1914 – n.trad.] și dizolvarea URSS. Iar dacă invazia a fost propovăduită de neoconservatorii din jurul lui Bush drept o cale de a reconfigura Orientul Mijlociu într-o regiune mai stabilă și mai democratică, rezultatul a fost adesea tocmai contrariul.
Există un argument plauzibil cum că la Teheran căderea lui Saddam a fost percepută ca un imbold, iar nu o descurajare, pentru îmbogățirea uraniului. Războiul a fost totodată scânteia care a aprins insurecția Statului Islamic și a exacerbat tensiunile vechi dar mocnite dintre Iran și Arabia Saudită.
Nu poate fi aruncată chiar întreaga vină la picioarele lui Bush și Blair: cel puțin nu faptul că perioada post-invazie a coincis cu ascensiunea Chinei și renașterea ambițiilor imperiale rusești sub Putin, cât și cu eforturile Iranului de a-și extinde influența în regiune. Dar, fiecare în felul său, toți acești actori au luat invazia drept punct de referință pentru a combate Occidentul, invocând ideea de ipocrizie occidentală drept acoperire pentru propriile ambiții, dar și pentru a contesta legitimitatea dreptului internațional.
Poate că cea mai gravă consecință a fost tot aceea care inițial era cel mai puțin vizibilă. Revigorarea izolaționismului american de dreapta sub Donald Trump (care la o dezbatere electorală din 2016 a calificat războiul din Irak drept „o greșeală mare cât casa”) avea să fie monitorizată, analizată și manipulată de către adversarii Vestului.
Deși sunt imposibil de cunoscut detaliile și amploarea respectivelor calcule, brinkmanship-ul [a escalada o criză până în pragul unei catastrofe pentru a determina adversarul să cedeze – n.trad.] agresiv vizibil într-o serie de crize de securitate din ultimul deceniu este extrem de grăitor. De la utilizarea armelor chimice în Siria (unde Rusia și Iranul au intervenit de partea regimului criminal Assad) la Yemen, Taiwan și Marea Chinei de Sud și până la anexarea Crimeei la Rusia în 2014 și programele nuclear și de rachete balistice ale Coreei de Nord, un nou sentiment al impunității face să se coaguleze alianțe militare tot mai evidente între unele dintre aceste state.
Citește și : Netanyahu face un pas înapoi şi atenuează planul de reformă a justiţiei
În fine, merită poate să revenim la minciunile care au dus la războiul din Irak. Manipularea informațiilor și dezinformarea au fost făcute în epoca de dinaintea rețelelor sociale și înainte de normalizarea minciunii politice sub Trump și Boris Johnson. Însă probele fabricate pentru a declanșa războiul din Irak pot fi considerate un punct de pornire al unei noi ere marcate de diseminarea generalizată a dezinformării de către state, una în care China și Rusia au devenit cei mai importanți actori.
Au trecut două decenii și noi încă mai contabilizăm costurile.