João Paulo Barbosa, istoric și fotograf: ‘Politicienilor nu le place liniștea pentru că este foarte puternică’
Tăcerea înseamnă solidaritate, putere, boicot, însă linia fină către nepăsare este trasă doar de către numărul oamenilor care o practică în direcția aceleiași cauze.
João Paulo Barbosa este istoric și fotograf, născut în călduroasa Brazilie, dar îndrăgostit de înghețatul continent Antarctica. Muntele îi este chemarea, căci a întreprins expediții pe culmile cele mai înalte ale lumii, precum Himalaya și Anzi. Este într-o continuă căutare a omului și a sinelui, călătorii pe care le-a imortalizat și le-a dat mai departe prin intermediul a zece cărți, peste 70 de expoziții și în articole apărute în publicații de prestigiu precum „The Guardian“ și „National Geographic“, potrivit adevarul.ro.
Citește și : Nebunie în Rusia: jurnaliști și protestari arestați pe străzi. Revoltă după moartea lui Navalnîi
Anul trecut, João Paulo Barbosa a venit pentru prima dată în România, fiind invitat al Festivalului UNFINISHED. Aici, el a dezvăluit adevărata mantră care îi călăuzește existența: liniștea. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, brazilianul a vorbit despre ce mai înseamnă astăzi liniștea, unde o putem găsi într-o lume atât de zgomotoasă și, mai ales, care este puterea ei politică. De asemenea, Barbosa ne-a purtat, în pași mărunți, imaginari, în locul cel mai apropiat de istoria omenirii: Antarctica.
João Paulo Barbosa: Am avut ocazia să călătoresc în 2023 în Antarctica, alături de Capucine Gros, una dintre mințile festivalului. Am participat și contribuit la multe festivaluri din lume precum cele din Canada, Indonezia, Brazilia, Italia. Îmi place filosofia Festivalului UNFINISHED și mi-a plăcut tema aleasă: Silence (n.r. – liniștea, tăcerea). Pentru mine a fost ceva normal să vreau să vin pentru că îmi plac festivalurile și nu am fost niciodată în România, iar liniștea și tăcerea sunt printre cele mai importante lucruri din viața mea. Lucrez cu liniștea și tăcerea în cercetările sau călătoriile mele. Studiez liniștea. Îmi place să merg în liniște, fac fotografii în liniște. O studiez în filosofie, literatură. Iubesc liniștea.
Pentru majoritatea oamenilor pare ceva banal. Ce e liniștea pentru dumneavoastră?
Liniștea poate fi multe lucruri. E absența zgomotului, asta e definiția clasică. Să nu ai zgomot, să fii într-un loc liniștit și să asculți nimicul. Pentru mine, însă, liniștea e mai mult o atitudine, un mod de a privi viața, o acțiune, dar poate fi orice pentru fiecare. Eu locuiesc într-un oraș foarte zgomotos, în care mișună 30 de milioane de oameni. São Paulo e unul dintre cele mai populate orașe din lume, deci e cam imposibil să ai liniște, ceea ce îl face fantastic pentru studiul liniștii. Câinii latră, mașinile claxonează, muzica e tare, totul e zgomotos. Brazilia e un loc foarte zgomotos, iar brazilienii sunt un popor foarte gălăgios.
Și cum găsiți liniștea într-un oraș atât de populat?
Poți găsi liniște pe ici, pe colo, dacă vrei și dacă o cauți. Mie îmi trebuie liniște. Iubesc natura și am crescut într-un loc foarte liniștit, la țară, deci mă confrunt zi de zi cu dorința de a sta în liniște, așa că mi-am dezvoltat tehnici și moduri de a găsi liniște în orașul acesta nebun. Fie că doar îmi pun căștile pe urechi și ascult muzică ori închid ochii și trag aer în piept. Sau citesc. Trebuie să fiu foarte puternic ca să apăs pe buton și să las liniștea să mă inunde. Trebuie să ne găsim fiecare butonul ca să ne concentrăm pe ce e cu adevărat important. Liniștea e o atitudine, o acțiune și o provocare, pentru că nu e ușor să o găsești. Mi-e ușor să o găsesc când mă duc în Antarctica, când urc pe un munte sau când fac o drumeție prin pădure, dar provocarea e să găsesc liniștea în locurile zgomotoase. Liniștea pentru mine e un prieten, o iubită, un act politic.
Cum poate fi liniștea un act politic?
Noii războinici ai vremurilor noastre sunt oamenii liniștiți și calmi, pentru că societatea nu vrea liniște. Astăzi, suntem bombardați cu cea mai multă informație din istoria umanității. Oamenii de la ediția aceasta a UNFINISHED sunt războinicii liniștii care încearcă să spună lumii că e foarte importantă liniștea pentru sănătate, pentru minte, pentru corp, pentru relații, pentru comunicare. Liniștea nu e doar absența zgomotului, ci un mod de a-ți trata corpul de lucrurile pe care le înghiți, de la mâncare până la informație. Liniștea e diferită de la zi la zi. E limba lui Dumnezeu, nu a omului. Dacă vreau să mă conectez cu mine însumi, cu natura propriei mele existențe, trebuie să fiu în liniște. Liniștea, iubirea și libertatea sunt poate cele mai importante arme de care avem nevoie ca să facem față lumii ăsteia nebune.
Două cutii cu liniște, vă rog!
Festivalurile sunt de regulă despre gălăgie. Cum poate fi un festival despre liniște?
UNFINISHED ne-a invitat să gândim și să vorbim despre liniște. E foarte important să reflectăm și să ne creăm definiții și filosofii proprii despre ceea ce e liniștea. Abia apoi poți să iei act. Teoria e o muncă de interior, iar practica – una exterioară. Trebuie să ne gândim în liniște ca să devenim oameni mai liniștiți. Însă nu sunt de părere că trebuie să stăm în liniște pentru tot restul vieții precum călugării tibetani în peșteri, ci că trebuie să o folosim ca pe o armă zi de zi ca să avem grijă de noi. Liniștea este precum vitaminele. Te duci la farmacie, ceri două cutii cu liniște și pe urmă poți să fii liniștit. Liniștea, însă, nu are preț. Doar că, paradoxal, într-o oarecare măsură, trebuie să-ți cumperi liniștea, astăzi.
Cum poate fi cumpărată?
Simplu: oamenii se urcă în mașină ca să se ducă în locurile liniștite, iar pentru asta au nevoie de bani. Există niște locuri în nordul Islandei pline de milionari chinezi care se duc doar ca să asculte liniștea și să respire aer curat. Oamenii au ajuns să dea bani pe liniște și pe aer curat, la fel cum dăm bani ca să bem apă curată. De aceea liniștea poate fi un subiect politic foarte serios. La polul opus, există oameni care trăiesc în zone din lume unde n-au parte niciodată de liniște și care nu știu ce înseamnă liniștea. N-au avut parte de ea niciodată, pentru că locuiesc în mijlocul orașului, unde nu e altceva decât zgomot. Nici nu se gândesc la liniște. Liniștea e politică. Ia exemplul lui Gandhi și mișcarea sa non-violentă. Au învins Imperiul Britanic. Am stat în India un an, iar India nu e deloc o țară liniștită, crede-mă! Dar poți găsi locuri liniștite, dacă vrei. De reținut însă că tratamentul tăcerii politice funcționează doar dacă e aplicat în colectiv.
Mulți v-ar contrazice și v-ar spune că politicienii, de fapt, chiar își doresc un popor tăcut.
Tăcerea e un boicot, care este un fel de „te tratez cu spatele“. Ia exemplu o firmă celebră de băuturi carbogazoase care, în India, lasă oamenii fără apă. Ce s-ar întâmpla dacă, de mâine, milioane de oameni s-ar opri din a mai cumpăra acea băutură? E tot un fel de protest al tăcerii, a nu mai participa în a mai cumpăra de la o companie rea. Sunt ferm convins că noi, oamenii, putem pune pe butuci corporațiile dacă vrem cu adevărat, doar că nu realizăm încă puterea colectivului. Sunt convins că avem puterea să schimbăm lumea cu iubire și liniște, dar trebuie să o facem împreună, desigur. Sună ca o utopie, dar asta cred. E important să inspir oamenii să-şi trăiască viețile aproape de miezul puterii pe care o are liniștea. Poetul iranian Rumi a spus, în secolul al XIX-lea, că liniștea, tăcerea sunt vocea lui Dumnezeu. Tăcerea poate fi o grevă precum greva foamei. Am stat printre călugări tibetani, printre triburi indiene în pădurile tropicale, am fost în Antarctica de nouă ori, am fost în Munții Himalaya singur pentru o lună. Am trăit pe pielea mea ce înseamnă cu adevărat liniștea, tăcerea, și am învățat foarte multe – sunt printre mentorii mei. Nu aș fi fost azi cine sunt dacă nu erau ei. Fără liniște nu pot fotografia, nu pot gândi.
Ce le răspundeți celor care v-ar spune „copilul, dacă nu plânge, nu primește mâncare“?
Un copil e diferit, ei plâng, dar totodată dorm și paisprezece-cincisprezece ore. Imaginează-ți să trăim noi adulții paisprezece ore în liniște pe zi. Ar fi fantastic. Zgomotul deranjează, perturbă, creează competiție: „cine strigă mai tare câștigă“. Nu există un campion mondial al liniștii. Liniștea e imaterială, ceva ce putem atinge cu mâna. Cu toate astea, simțim nevoia de a exprima ceea ce am contemplat în liniște cuiva. Uite, asta e liniștea mea și o expun în lume, cum e fotografia, pentru că am înnebuni dacă am sta doar în liniște. În Brazilia, o țară occidentală și catolică, ești crescut cu ideea că trebuie să faci doar zgomot, dar nimeni nu te învață cum să faci și liniște. Apoi, ajungem să fim niște adulți care își dau seama că au nevoie și de liniște. Tinerilor nu le pasă de liniște pentru că vor să guste viața, vor să exploreze, vor să comunice, vor să cânte, să meargă la petreceri, dar cu timpul îți dai seama că liniștea e importantă. Nu suntem învățați să fim noi înșine, ci cum să devenim niște muncitori în fabrici, niște piese micuțe dintr-o mașinărie mare. De aceea politicienilor nu le place liniștea, pentru că e foarte puternică.
Cum poate găsi liniște un om care vine dintr-o cultură… gălăgioasă?
Nu sunt un expert în liniște, ci un iubitor de liniște. Explorez lumea în căutare de liniște, însă realizez totodată că există și o lume înăuntrul meu, de aceea pot găsi liniște când stau blocat într-un trafic infernal. E o atitudine. E ușor pentru un călugăr tibetan să fie liniștit, pentru că ei au culturi liniștite. Japonia, Coreea și multe alte locuri din Asia pe care le-am vizitat au oameni mai liniștiți, dar în Brazilia e greu să dai de oameni cărora să le placă liniștea și care s-o caute. Eu vreau ca oamenii obișnuiți ca mine să descopere liniștea și nu prin a construi vreo biserică a liniștii, ci prin a realiza că e foarte importantă și te ajută la orice. Trebuie să iei o decizie la muncă? Stai jumătate de oră în liniște, tu cu tine, apoi discută cu soția, plimbă-te sau practică ceva care să te liniștească puțin. În fiecare săptămână, fac acasă un mic foc de tabără și stau și mă uit pur și simplu ore întregi în foc, în liniște. Caut focul, ascult focul. Caut răspunsuri la diferite întrebări de zi cu zi pe care sunt nevoit să mi le pun. Momentele de liniște se practică. Libertatea mișcării și liniștea sunt instrumentele pe care le folosesc în viața și în munca mea.
Care credeți că sunt lucrurile simple din viața unui om în care își poate găsi liniștea?
Cele mai importante lucruri pentru mine sunt o apă bună, o mâncare bună, naturală, fără chimicale, timp pentru somn, timp pentru meditație, timp pentru o plimbare, timp pentru a scrie un interviu ca să pot fi mai atent. Căldura, precum căldura corpului, a unei relații bune, de la soarele fierbinte, de la un duș fierbinte. Cel mai important moment de liniște e atunci când dorm. Dacă dorm în liniște, pentru mine totul s-a recuperat. Dar și după ce mă trezesc încerc să caut liniște. De exemplu, în familia mea, când soția se duce la muncă și fiul se duce la școală, e momentul meu de liniște din casă. Pot asculta muzică foarte tare, pot face multe lucruri pentru că știu că se vor întoarce și nu voi mai avea liniște în casă. Fiul meu se joacă jocuri video, soția se uită la Netflix, dar eu am nevoie de liniște și mă duc să înot, aproape zilnic, aproape o oră. Găsesc liniște în apă. Ascult bulele de apă. E un moment când nu trebuie să gândesc, fac aceleași mișcări, le repet timp de o oră încerc să golesc tot ce e în mine. Micile lucruri, micile tehnici pot fi descoperite de oricine, dacă vrei. Majoritatea oamenilor din lume își trăiesc viețile neascultând liniștea consecvent. O faci o zi, două, dar hai să avem de-a face cu liniștea în fiecare zi, pentru că liniștea e ca apa, mâncarea, căldura, timpul. E mantra mea.
„Liniștea interioară din mijlocul zgomotului“
Ați spus că v-ați întâlnit cu unul dintre organizatorii UNFINISHED într-o expediție în Antarctica și v-a invitat.
Eu m-am invitat. Ea mi-a povestit despre festival. I-am spus că e minunat ce face. Nu am mai auzit de un festival dedicat liniștii undeva în lume. Pot veni? Mă accepți? Pot găsi un sponsor. Lasă-mă să mă alătur vouă pentru că liniștea e una dintre cele mai importante lucruri din viața mea. Am vorbit despre libertatea de a te plimba în liniște. Una dintre cele mai bune lucruri din viața mea. Nu am venit pentru business, ci că asta e viața mea. Am 49 de ani și e prima oară când aud de un festival internațional dedicat liniștii. Și nu în Asia, ci în Europa. Fantastic! Aveam invitații în alte locuri din lume, dar am ales România. Era mai important să fiu acolo, cu oameni liniștiți.
Bucureștiul este o capitală gălăgioasă și aglomerată. Unde ați făcut aceste plimbări, pentru că festivalul s-a ținut în inima orașului?
Asta a fost provocarea. Am vrut să arăt oamenilor că putem găsi liniște și pe o stradă zgomotoasă. Trebuie să fim luptători ai liniștii. Putem merge pe o stradă zgomotoasă, dar să ne concentrăm pe liniște. Liniștea interioară din mijlocul zgomotului. Aud zgomotul, dar nu-mi afectează liniștea interioară. Să cauți liniștea în mijlocul Bucureștiului e un act politic. Nu-mi pasă de zgomot, nu dau doi bani pe zgomot. Îl urăsc, nu-mi place, dar am liniștea ca mod de exprimare. Merg în liniște și înfrunt gălăgia.
Ați adus și camera foto?
Da, am adus-o. Am fotografiat și am expus fotografii ale oamenilor care exprimă liniștea. Găsesc liniște în fotografie. Le-am arătat celor prezenți fotografii care exprimă liniștea. Când fotografiez în natură sunt invadat de liniște. Camera foto e o oglindă a liniștii. Mă face să fiu mai liniștit. Am descoperit asta în timp; nu e o formulă. Trebuie să găsim ce ne liniștește, de preferat cu alți oameni. Când te plimbi în liniște în grup, te conectezi cu ceilalți. Devenim frați de liniște, o familie. Pot învăța despre liniște doar mergând cu alții. Sunt atent la cum merg, cum se mișcă corpul lor, cum trec pe lângă mine. Toate deciziile în viață sunt mai bune dacă le iei când ești conectat cu liniștea.
Când și de ce ați ales să studiați istoria?
Am absolvit acum 25 de ani, iar de atunci am studiat istoria Antarcticii. Sunt singurul istoric al Antarcticii din Brazilia. Mi-ar plăcea să fie mai mulți cu care să vorbesc. A fost o decizie foarte înțeleaptă să aleg istoria când aveam 17-18 ani; am studiat-o de atunci în fiecare zi. Deschid cărțile și mă pierd în ele. Toată istoria, dar mai ales cea a Antarcticii, m-a pus la încercare cel mai mult. Istoria îmi oferă o înțelegere mai bună a prezenței mele în istoria umanității. Când călătoresc, am mai multă informație despre prezența omului în cele trei-patru milioane de ani. Pot acționa cu mai multă coerență în viața de zi cu zi. Istoria e ca un compas: îți poate arăta precis unde și cum să mergi, ce să faci și cine ești.
Cum folosiți istoria în fotografie și invers?
Să folosesc istoria în fotografie e ceva fantastic, pentru că am studiat istoria fotografiei și pot compara ce prefer. Spre exemplu, lucrez foarte mult cu fotografii vechi, făcute acum o sută-două sute de ani în Antarctica. Mă duc în aceleași locuri și fotografiez și eu. Istoria mă ajută să am ochi mai buni. Să văd mai bine și mai multe, datorită cunoștințelor. Înțeleg ciclurile istoriei, revoluțiile, migrațiile oamenilor din lume, relația dintre istorie și geografie. Așadar, fotografiez cu o hartă și cu un compas în minte. Știu că tot ce fotografiez va fi foarte important pentru viitoarele generații de cercetători. Știu că în o sută de ani, mult mai mulți istorici, arheologi, antropologi și cercetători îmi vor folosi fotografiile în cercetările lor. De aceea iubesc mai mult Antarctica, pentru că încă e ultimul dintre locurile care mai pot fi descoperite. Ultimul dintre locurile încă neatinse. Pentru mine, Antarctica e oglinda umanității. Trebuie să privim Antarctica ca să ne înțelegem. Antarctica e ultima noastră șansă în care mai putem arăta respect naturii. Deci, amestec istoria, fotografia, călătoriile, privitul, statul în liniște, reflectarea, înțelegerea, descoperirea. Totul este conectat pentru mine, deci pot să fac fotografie care să exprime liniștea eternă. Liniștea care există de 50 de milioane de ani.
Dacă istoria o fac doar oamenii, ce istorie poate avea Antarctica în afară de cea a exploratorilor care au vizitat-o?
Cea mai importantă istorie a Antarcticii nu e istoria omului. Cea mai importantă istorie a Antarcticii e istoria gheții – deci mai multă geografie. Dar e istoria gheții, căci datorită bulelor de aer din gheață putem interpreta și afla exact cum a fost atmosfera acum câteva mii de ani. Zgomotul gheții nu e ceva liniștitor. Dacă te poți apropia de gheață, o asculți. Se crapă. Doar așa poți înțelege un aisberg. Gheața e vie. Când te duci într-o peșteră de gheață, asculți. Cea mai puternică liniște pe care am auzit-o vreodată a fost într-o peșteră de gheață din Antarctica. Eram complet izolat într-o liniște totală. Antarctica ne poate învăța despre istoria gheții și istoria naturală a lumii. Antarctica e mare, este termostatul Planetei. Antarctica nu e un loc pentru oameni. Desigur, acum facem știință, însă în trecut era pentru vânat balene și foci. Acum avem geopolitică și ei îi cade pradă și Antarctica – o colonie cu 55 de metropole. Avem un loc foarte special pe mâini foarte rele. Ea se schimbă foarte rapid: Antarctica exploratorilor din trecut nu mai există, este complet diferită acum. În 2022 a avut 75.000 de turiști, în peste 200 de baze. E multă poluare. Avioane, vapoare mari și oameni care construiesc stații științifice. În viitor, probabil că vom pierde și acest ultim loc liniștit al planetei.
Liniștea milenară a gheții
Numiți Antarctica „continentul liniștii“. De ce?
Pentru că e locul cel mai liniștit de pe Pământ. E cea mai multă liniște acolo. E locul meu preferat. Prefer locurile fără oameni. Asta nu înseamnă că nu-mi plac oamenii. Îmi plac, doar că prefer natura.
E interesant să vezi pe cineva din Brazilia care preferă Antarctica. Unii români ar vrea să fie în locul dumneavoastră în Brazilia, un loc călduros și exotic.
Nu-mi place Antarctica datorită frigului, ci a liniștii. Îmi place liniștea și din zonele fierbinți și din cele friguroase. Trăiesc în Brazilia pentru că acolo am familia. Dacă eram singur, trăiam în pădure, la țară, departe de oraș. Fiul meu se duce poate la cea mai bună școală din Brazilia, soția mea are un serviciu bun. E ok, însă frecvența mea se potrivește mai bine în locurile liniștite și cu mai puțini oameni. E un paradox, însă unul al iubirii, pentru că-mi iubesc familia. Dar când mă duc în Antarctica, port dragostea familiei mele. Ar fi perfect dacă aș locui cu familia undeva mai liniștit. Nu le place liniștea ca mie, nu sunt dependenți de ea. Eu sunt. Am nevoie de ea ca să trăiesc și să fiu mai sănătos.
Cum vedeți problema schimbărilor climatice?
Dacă te uiți în istorie, e ceva normal; trăim în cicluri. În Europa și România era multă gheață. Acum doar consumăm foarte mult combustibil fosil și materie primă, naturală. Ne trebuie fier ca să facem mașini. Avem nevoie de multe chimicale și elemente să facem aparate electrice. Călătorim de colo-colo. Epuizăm Planeta. Accelerăm lucrurile. Nu mai sunt soluții. Singura soluție ar fi să ne dăm câțiva pași înapoi. Singurul lucru pe care oamenii simpli îl pot face e să se rezume la mai puțin, dar cea mai importantă este acțiunea politică. Spre exemplu, în Brazilia, defrişarea pădurilor tropicale e ceva grav, și e ridicol cum alte țări nu intervin. Natura e o valoare comună pentru umanitate. Toată lumea vrea ceva diferit și, mai ales, nu suntem conectați cu natura. Asta e marea problemă. Nu vei fi conectat dacă nu faci liniște. Am uitat beneficiile naturii în modul nostru de a trăi. Oamenii vor doar să o ducă mai bine decât alții. E o competiție – consumăm, cumpărăm.
