Efortul sistematic al României de a prezenta vlahii din Balcani drept o extensie a identității naționale românești nu este un fenomen nou. Are rădăcini adânci în secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când politica românească a investit în mod organizat în școli, structuri bisericești, burse și asociații, căutând să influențeze populațiile vorbitoare de vlahă din Macedonia, Epir, Tesalia și Albania de astăzi.
Korçë, ca regiune cu o profunzime istorică și etnoculturală deosebită, nu putea rămâne în afara acestui efort. În plus, orașul și regiunea din jurul lui au fost de-a lungul timpului un loc de întâlnire pentru populațiile ortodoxe vorbitoare de limbă greacă, vorbitoare de limbă albaneză și vorbitoare de vlahă, cu o prezență puternică a educației grecești, a Bisericii Ortodoxe și a conștiinței naționale grecești în marea majoritate a acestor comunități.
În acest context, evenimentul de ieri (10 mai) de la Biserica Schimbării la Față a Domnului din Korçë, biserică adesea asociată cu așa-numiții vlahi „românizați”, nu poate fi considerat o simplă acțiune culturală. Potrivit unei publicații albaneze, în cadrul „Zilei Românității Balcanice”, care se sărbătorește pe 10 mai, a fost inaugurată la Korçë o expoziție intitulată „Periplu balcanic la aromânii din Bulgaria, Republica Macedonia de Nord și Albania”. Această zi este asociată cu decizia otomană din 1905, când sultanul Abdul Hamid al II-lea i-a recunoscut pe vlahi drept o comunitate specială, acordându-le dreptul de a înființa școli și biserici în limba lor.
Aceeași dată a căpătat un simbolism aparte în memoria politică românească. În România, ziua de 10 mai a fost stabilită drept „Ziua Românității Balcanice”, nu doar pentru aromâni, ci și pentru megleno-români și istro-români, din perspectiva că aceștia sunt grupuri românești aflate la sud de Dunăre.
Este edificator faptul că limbajul diplomatic românesc se referă la decretul otoman din 1905 ca la un eveniment care recunoștea aromânii din Imperiul Otoman drept o comunitate aparte. Însă pentru memoria istorică a grecilor, această perioadă a fost deosebit de dureroasă, întrucât agravarea așa-numitei „chestiuni cuțovlahe” a fost asociată cu conflicte, mecanisme de propagandă și evenimente tragice. Nu este o coincidență faptul că un an mai târziu, în 1906, a fost asasinat Mitropolitul Martir Național de Korçë, Photios Kalpidis, o personalitate al cărei martiriu a pecetluit istoria ortodoxiei și elenismului în regiune.
Expoziția prezentată la Korçë a avut ca obiect promovarea „aromânilor” din Balcani, cu referințe la Bulgaria, Macedonia de Nord și Albania, și a urmărit, așa cum a fost prezentată, „păstrarea memoriei” și evidențierea legăturilor acestor comunități cu România. Întrebarea este însă care memorie este păstrată și care memorie este redusă la tăcere.
Deoarece prezența vorbitorilor de limbă vlahă în Balcani nu poate fi interpretată unidimensional ca o continuitate națională românească. În special în regiunile grecești și în regiunea Epirului de Nord și Macedoniei, o mare parte a vlahilor s-au identificat istoric cu ortodoxia, educația greacă și elenismul. Au fost binefăcători, profesori, clerici, luptători și negustori care au susținut școlile, comunitățile, bisericile și luptele naționale grecești. Încercarea de a-i prezenta colectiv ca o „diaspora românească” este o simplificare istorică și, în multe cazuri, o instrumentalizare politică.
Prin urmare, nu produce nicio surpriză faptul că astfel de inițiative sunt bine primite de cercurile naționaliste albaneze. Pentru unele dintre aceste cercuri, perspectiva românească asupra vlahilor funcționează ca un instrument util pentru slăbirea conștiinței naționale grecești a vlahilor greci și pentru punerea sub semnul întrebării a prezenței istorice grecești în Korçë și în regiunea mai largă. Cu alte cuvinte, orice narațiune care îi deconectează pe ortodocșii vorbitori de limbă vlahă de elenism este considerată convenabilă, chiar și atunci când se bazează pe o lectură selectivă a istoriei.
De asemenea, merită menționată prezența instituțională la eveniment. Conform articolului citat, au fost prezenți reprezentanți ai administrației locale și ai diplomației române, printre care guvernatorul regional al orașului Korçë, primarul orașului Korçë, ambasadorul României și mitropolitul de Korçë, Anastasios.
Aici se pune o întrebare logică și serioasă. Autoritățile politice locale par adesea dispuse să onoreze evenimente care proiectează identități etno-culturale mici sau fabricate, atunci când acestea servesc unor echilibre politice specifice. În același timp, însă, rareori manifestă aceeași sensibilitate și consecvență față de evenimentele Comunității Grecești sau față de instituțiile de învățământ cu contribuție reală și pe termen lung, cum ar fi Școala Greco-Albaneză „Homer” din Korçë.
Și aici există o contradicție care nu poate trece neobservată. Pe de o parte, autoritățile diplomatice grecești, școala „Homer” și, în general, organismele comunității grecești răspund adesea invitațiilor autorităților locale, demonstrând respect, curtoazie instituțională și dorință de cooperare. Pe de altă parte, aceleași autorități nu dau întotdeauna dovadă de aceeași reciprocitate când vine vorba de acțiuni privind educația greacă, tradiția ortodoxă și memoria istorică a prezenței grecești în Korçë.
Acest lucru creează sentimentul că unii oameni îi onorează constant pe cei care nu onorează cu aceeași consecvență nimic din ceea ce ei înșiși reprezintă. Și aceasta este o problemă pe care autoritățile trebuie să o ia serios în considerare.
Activitatea de ieri a fost organizată de Institutul Cultural Român, în colaborare cu Asociația Culturală „Aromânii din Albania”, filiala Korçë, și Centrul Românesc de Informare. La prezentare a participat un profesor din România, care a făcut referire la aromânii din Bulgaria, Macedonia de Nord și Albania, fiind prezentate persoane asociate istoric cu promovarea acestei narațiuni românești.
Problema, desigur, nu este de a nega vreunei comunități dreptul de a-și cultiva limba, tradițiile și memoria. Acest lucru este legitim și respectabil. Problema începe atunci când memoria culturală este transformată într-un instrument de infiltrare politică și când o identitate complexă din punct de vedere istoric este prezentată selectiv, într-un mod care servește strategiilor naționale moderne.
Vlahii din Korçë și din Balcani nu sunt un teren liber pe care fiecare poate scrie orice îi servește agendei politice. Ei au istorie, credință, limbă, memorie, dar și alegeri conștiente. Și o mare parte a acestei istorii este inseparabil legată de ortodoxie, educația greacă și conștiința națională greacă.
Tocmai acesta este ceea ce se încearcă adesea să fie ocolit. Și pentru aceasta este nevoie de vigilență, seriozitate și o prezență documentată. Nu voci fără conținut, ci cunoaștere a istoriei. Nu doar reacții, ci o activitate culturală și educațională consecventă.
Pentru că memoria istorică nu este protejată de tăcere. Este protejată de adevăr, consecvență și demnitate.
This post was last modified on 13/05/2026 13:06 13:06