“Germania va plăti”: laitmotivul francez al Tratatului de la Versailles rezumă iluziile învingătorilor în ce priveşte starea Europei de la finalul Primului Război Mondial, care ignorau colapsul politic, economic şi moral al continentului ce domina lumea de secole la rând, relatează AFP, într-un articol consacrat Centenarului Armistiţiului, transmite și agerpres.
La sfârşitul Marelui Război, popoarele europene erau epuizate, iar tentaţia revoluţionară inspirată de exemplul rus începuse să se propage în 1919, mai ales în Germania şi Ungaria. Tentative care au eşuat şi au fost reprimate în forţă, la fel ca grevele care au izbucnit în Franţa sau în Italia. Rusia bolşevică va reuşi să-şi afirme puterea, în urma unui război civil necruţător, înainte de a vira spre totalitarismul feroce sub talpa lui Stalin, polarizând mai târziu o parte a lumii în contrapondere la Statele Unite pentru un Război Rece de o jumătate de secol, după al Doilea Război Mondial.
Citește și: ATAC cu cuțitul în Melbourne. O persoană a fost ucisă – VIDEO
Pe termen scurt, Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919, a avut un impact adânc, stigmatizând Germania, moral şi economic. Conferinţa de la Londra din 1921 a stabilit la 132 de miliarde de mărci-aur suma “reparaţiilor” datorate aliaţilor, în cea mai mare parte Franţei. Germanii au denunţat un “diktat” şi s-au dovedit incapabili să-şi îndeplinească obligaţiile, iar pentru a-i constrânge trupele franceze au ocupat Ruhrul în 1923. Germania a plonjat şi mai mult în haos economic, hiperinflaţie şi mai ales ranchiună.
În acest context, un agitator pe nume Adolf Hitler a găsit teren fertil pentru a se instala la putere, zece ani mai târziu, şi pentru a trece din nou Europa prin foc şi sabie.
De cealaltă parte a Alpilor, fascistul Benito Mussolini făcea Italia să viseze la revanşă şi grandoare, în timp ce în Franţa şi Marea Britanie, dimpotrivă, războiul a dus la înrădăcinarea unui pacifism de natură să explice paralizia democraţiilor europene în faţa lui Hitler.
Dincolo de Germania, tratatele de pace au redesenat total harta Europei şi a Orientului Mijlociu, făcând fâşii imperiile învinse şi dând naştere tot atâtor conflicte viitoare câte state şi frontiere noi, din ţările baltice până în Turcia, trecând prin Iugoslavia şi Cehoslovacia. Imperiul Otoman, care agoniza din secolul precedent, a fost dezmembrat în beneficiul învingătorilor, în timp ce promisiunile contradictorii făcute de britanici arabilor şi evreilor au semănat germenii viitorului conflict israeliano-palestinian.
Dacă prestigiul politic al principalilor învingători din prima conflagraţie mondială – Franţa şi Marea Britanie – părea la apogeu în 1919, acest lucru nu a eclipsat evoluţia internaţională a SUA, care urmau să se afirme ca principală putere economică, apoi şi militară şi politică a taberei occidentale, în deceniile următoare.
Citește și : Fâşia Gaza: Militant islamist palestinian, împuşcat mortal de armata israeliană
Războiul a vlăguit însă Europa în plan demografic: cel puţin 10 milioane de soldaţi morţi, 20 de milioane răniţi, zeci de milioane de civili ucişi în masacre, de foamete sau boli, fără a lua în calcul grupa spaniolă din anii 1918 şi 1919. Conflictul a lăsat de asemenea pe continent milioane de invalizi, văduve şi orfani.
Dar lumea trebuie să meargă înainte: femeile au jucat peste tot un rol primordial în efortul de război, în fabrici şi pe câmp luând locul bărbaţilor plecaţi pe front, iar multe dintre ele au prins cu această ocazie gustul emancipării. Şi, deşi în general au fost trimise înapoi “la cratiţă” după întoarcerea bărbaţilor din război, în multe ţări femeile au obţinut drept de vot, inclusiv în Germania, Austria sau Marea Britanie.
Anii sumbri ai războiului i-au marcat pe artişti şi intelectuali, care au continuat să fie bântuiţi de atrocităţile la care fuseseră martori. Mişcarea dadaistă, născută în timpul războiului, apoi suprarealismul au impregnat toate artele – poezia, pictura, literatura -, cu precădere în Franţa, Belgia şi Germania, ca o exorcizare a ororilor trăite.
În acelaşi timp, în rândul tinerilor din oraşe începea să se facă simţit un apetit fără precedent pentru viaţă, dar şi contestare. Era epoca “anilor nebuni” de la Paris şi Berlin, când pictori şi scriitori încercau să uite tristeţea prezentului prin petreceri nocturne terminate în zori.