Marine Le Pen conduce deja Franța
Macron poate spera că un premier nou îi va revigora președinția. Dar e extrem de improbabil.
Când vine vorba de schimbarea premierilor, Emmanuel Macron se aseamănă mult cu Partidul Conservator britanic. Ambii sunt la al patrulea premier în decurs de șapte ani, cel mai nou șef al guvernului francez, Gabriel Attal, fiind numit de președinte săptămâna aceasta, scrie THE TELEGRAPH, potrivit stiripesurse.ro.
La 34 de ani, Attal e cel mai tânăr premier din istoria Republicii a V-a și are un caracter complet opus femeii pe care o înlocuiește, Elisabeth Borne – un simbol al tehnocratului francez tern. Attal vorbește bine, e telegenic, are încredere de sine și, speră Macron, e omul capabil să-i reteze avântul lui Marine Le Pen.
Citeşte şi: Preţul petrolului sare în aer – Stiripesurse.md
Sondaj după sondaj o dă câștigătoare pe Le Pen, nu numai la alegerile prezidențiale din 2027, ci și la cele europene din iunie. Luna trecută Le Monde pretindea că Macron e „zdruncinat” de ascensiunea lui Le Pen, atribuită de unii „normalizării” ei.
În 2011, când și-a înlocuit tatăl la șefia Frontului Național, „marca” Le Pen era una toxică. Însă ea s-a scuturat de păcatele tatălui, și în special de antisemitismul lui: unul dintre cei mai respectați activiști din Franța care popularizează semnificația Holocaustului s-a declarat în noiembrie încântat de participarea lui Le Pen și a celor 88 de parlamentari ai ei la un miting contra ascensiunii antisemitismului în Franța după atacul Hamasului asupra Israelului.
Marine Le Pen conduce deja Franța
Probabil că Macron poartă o mare parte din vină în privința normalizării lui Le Pen. Sub președinția lui au luat amploare imigrația ilegală, extremismul musulman și nesiguranța publică, în privința cărora el a promis mult, dar a realizat puțin. Adunarea Națională a lui Le Pen (după cum și-a rebotezat ea partidul în 2018) și Republicanii de centru-dreapta au „complotat” luna trecută pentru adoptarea unei legi a imigrației aclamate de către ea drept „o victorie ideologică” a formațiunii ei.
Macron speră că, comparativ cu Borne, Attal va fi un adversar formidabil pentru Le Pen. E o speranță slabă. Attal e într-adevăr tânăr, dar e și școlit la instituțiile uzuale ale elitei franceze: a copilărit într-o suburbie bogată a Parisului, a ajuns consultant și s-a înscris în Partidul Socialist. Pe scurt, bifează toate căsuțele acelui club numit de francezi „stânga de caviar”. Mai mult chiar, schimbarea premierului nu poate soluționa problema fundamentală a lui Macron: anume că partidului său îi lipsește majoritatea absolută într-un parlament foarte fragmentat, în care membrii opoziției – deopotrivă dreapta și stânga – îl detestă pe președinte.
Un alt motiv al popularității lui Le Pen e modul în care exploatează ea neliniștile muncitorilor săraci – echivalentul francez al „Zidului Roșu” [fieful laburiștilor în jargonul politic britanic – n.trad.] -, un lucru pe care alte partide n-au mai reușit să-l facă. E vorba de temeri legate nu doar de identitate și nesiguranță, ci și de costul crizei nivelului de trai, care nu dă nici un semn că s-ar stinge.
În această privință Le Pen e ajutată foarte mult de aghiotantul ei, Jordan Bardella, un tânăr de 28 de ani provenit din Seine-Saint-Denis, un district sărac din nordul Parisului. A fost ales președinte al Frontului Național în 2022 și și-a câștigat rapid un renume de polemist abil cu o înțelegere profundă a problemelor; acum două săptămâni populația Franței și-a ales cele 100 de personalități ale anului trecut. Bardella a ieșit primul între politicieni, pe locul 30 în clasamentul general; al doilea politician preferat al publicului a fost Attal, pe locul 57. Macron a ieșit pe locul 63.
Marine Le Pen conduce deja Franța
E greu să-l vezi pe prezentabilul dar privilegiatul Attal câștigând inimile și mințile muncitorilor. Ei sunt furioși, deprimați și înspăimântați – și-l învinovățesc pe Macron. În campania electorală din 2017 Macron a declarat că nu e „nici de stânga, nici de dreapta”, iar după ce a fost ales a afirmat în discursul de victorie că în „istoria noastră” a fost întoarsă o „nouă pagină”. Dar nu așa a fost. S-a dovedit între timp că el nu este nimic altceva decât un alt tehnocrat obișnuit din elita pariziană. În loc să transforme Franța în Țara Start-Up, cum se lăuda, a preschimbat-o în Țara Falită, năpăstuită de revolte, greve, criminalitate și un sângeros război al drogurilor între bande rivale.
Francezii se simt trădați de președintele lor, astfel că, gândesc ei acum, dacă tot au încercat deja toate celelalte partide, de ce să nu-l încerce și pe al lui Le Pen? În definitiv, Giorgia Meloni nu a îngropat Italia – în ciuda incitărilor la panică din partea stângii, cum că ea ar fi un Mussolini în fustă.
Odinioară, perspectiva lui Le Pen la Élysée ar fi fost de neconceput, însă acum e o posibilitate clară. Dacă chiar se va și materializa în 2027, atunci acela ar fi într-adevăr un nou capitol în istoria Franței.
