prizonieri
Andriy Kulko a petrecut un an, opt luni și 21 de zile fiind torturat în captivitatea rusă, un chin care a luat sfârșit doar atunci când a fost returnat Ucrainei într-un schimb de prizonieri în ianuarie, scrie publicația rusească independentă Novaya Gazeta.
Deși are doar 24 de ani, Andriy Kulko, un fost profesor de educație fizică din regiunea Zaporizhzhia din sud-estul Ucrainei, a trecut deja prin multe în viață. Înrolat în Forțele Armate ale Ucrainei (AFU) cu un an înainte de începerea războiului, el s-a aflat în infernul din Mariupol timp de trei luni la începutul anului 2022, unde a fost capturat în cele din urmă de forțele ruse, potrivit stiripesurse.
Citește și: Maia Sandu vrea ca familiile moldovenilor să rămână în ţară
„Întotdeauna mi-am dorit să fiu în armată sau în forțele de ordine”, își amintește el. „Cred că aveam un simț al justiției foarte dezvoltat”. A servit în Garda Națională a Ucrainei și a fost staționat în regiunea Donețk când a început invazia rusă în februarie 2022.
În prima zi a războiului, compania lui Kulko a fost trimisă la Mariupol, unde s-a trezit în scurt timp blocată de armata rusă care încercuia orașul. „Am văzut totul. Bombe lovind clădiri rezidențiale. Corpurile civililor morți. Cadavrele soldaților noștri. I-am ajutat pe băieții noștri să iasă din dărâmături”, își amintește el.
În aprilie 2022, Kolko a fost capturat și dus în celebrul lagăr de prizonieri Olenivka, care a ținut prima pagină a ziarelor în iulie, când o explozie masivă a ucis zeci de prizonieri de război. Deși Kulko fusese deja transferat într-un alt lagăr până atunci, el își amintește totuși clar bătăile brutale administrate lui și colegilor săi prizonieri de război la sosirea lor în Olenivka. „Șase persoane ne-au bătut folosind diferite obiecte: bețe de lemn, bastoane de cauciuc, curele de piele și altele asemenea”.
De la Olenivka, Kulko a fost dus în orașul Rostov-pe-Don din sudul Rusiei, de unde a fost transportat cu avionul în orașul Ryazhsk din centrul Rusiei. Acolo, a petrecut aproximativ 10 luni într-un centru de detenție înainte de a fi transferat la o închisoare din republica Mordovia la 1 februarie 2023.
Centrul de detenție Ryazhsk a fost frecventat de ofițeri și anchetatori ai Serviciului Federal de Securitate (FSB) din Rusia, care au torturat prizonierii de război ucraineni pentru a obține orice informații și au considerat că toți prizonierii capturați în Mariupol sunt „naziști” și „teroriști” din cauza potențialelor legături cu Batalionul Azov.
„M-au întrebat dacă am ucis soldați, dacă am ucis civili și au folosit tot felul de torturi fizice și psihologice în timpul lor”, își amintește el.
„Îți puneau o pungă de plastic pe cap și te sufocau. Apoi te băteau cu bastoane de cauciuc, te pocneau, te loveau cu piciorul, te electrocutau”, povestește Kulko. În timpul interogatoriilor, ofițerii FSB violau, de asemenea, soldații ucraineni cu tuburi de plastic și îi torturau cu electricitate de la un telefon de teren. „Dacă îl conectezi la anumite părți ale corpului… ei îi spuneau „a da un telefon”. Întorceau cadranul rotativ, ca la un telefon vechi, și acesta genera electricitate”, explică el.
În timpul celor trei luni de „anchetă”, prizonierii au fost torturați aproape zilnic. „Unii nu au putut rezista torturii și au spus lucruri pe care nu ar fi trebuit să le spună”, spune Kulko. Cei care au mărturisit comiterea „crimelor de război” sub tortură au fost duși la tribunal în regiunile Donețk sau Luhansk.
Mulți dintre colegii lui Kulko au fost condamnați la închisoare, dar Kulko a reușit să reziste fără să mărturisească nimic. „Cred că am avut noroc. Asta era singura opțiune”, spune el. După trei luni de interogatorii, cea mai grea tortură a trecut. „Restul a fost mai tolerabil”, adaugă Kulko.
De la Ryazhsk, Kulko și colegii săi soldați au fost trimiși într-o colonie penală din așezarea Udarny din Mordovia, unde a fost încarcerat până la schimbul care l-a eliberat în ianuarie.
Kulko susține că tortura din Mordovia nu a fost la fel de severă ca în Ryazhsk, dar personalul închisorii a găsit tot felul de modalități de a abuza de prizonierii de război. „De îndată ce am ajuns, au început să ne bată și să ne umilească. Ne-au dezbrăcat și ne-au pus să stăm unul lângă altul. Apoi ne-au dus unul câte unul la anchetator, unde am fost bătuți din cap până în picioare și aduși înapoi în celulă. În celulă am fost obligați să stăm în picioare timp de 16 ore pe zi.”
Zi de zi, prizonierii trebuiau să stea în celule de dimineața până seara. Kulko își amintește că celulele erau dotate cu camere de supraveghere. „Capul în jos, ochii spre podea, mâinile la spate. În fiecare zi, timp de 11 luni”.
„Dacă cineva vorbea sau se mișca fără o comandă, sau întorcea capul… Ușa se deschidea și era luat la bătaie”, spune el.
După una dintre bătăi, Kulko a început să aibă probleme serioase cu unul dintre picioare, despre care spune că a început să putrezească. Prizonierii de război nu primeau nicio îngrijire medicală. Mai târziu, medicii i-au spus lui Kulko că bătăile au provocat formarea unui cheag de sânge în picior, care a restricționat fluxul sanguin către țesutul de deasupra gleznei și care, în cele din urmă, a dus la putrezirea acestuia. În ciuda acestui fapt, Kulko a continuat să stea în picioare în celula sa în încercarea de a evita bătăi și mai severe.
„Un deget de la piciorul stâng a încetat să mai funcționeze. Acest lucru a avut de-a face și cu faptul că stăteam tot timpul în picioare, ceea ce însemna că lichidul se acumula în picioare, ducând la apariția ulcerelor – găuri, de fapt. Puteai să-ți bagi jumătate din degetul mic în acele găuri. Chirurgul mi-a spus că am fost la un centimetru distanță de otrăvirea sângelui”, spune Kulko.
Citește și: România, cel mai mare exportator de cereale din UE în primele luni ale sezonului 2024/25
„Aveam dureri non-stop. Nu am putut dormi săptămâni întregi și am început să-mi pierd mințile. Și apoi au apărut gândurile sinucigașe, desigur”, recunoaște el. „Dar colegii mei de celulă mi-au ținut moralul ridicat. Și numai cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să trec peste.”
Doctorii vizitau ocazional închisoarea, dar rareori ofereau îngrijiri medicale. „Un doctor întreba dacă cineva are nevoie de o pastilă. Dar când întindeai mâna, uneori te electrocuta. Nu știu de ce. Uneori se comporta normal și chiar dădea pastile. Dar, din când în când, i se declanșa ceva în cap și îți electrocuta mâna”, își amintește Kulko.