Pe vremea în care încă mai existau două Germanii, o democrație parlamentară integrată cu Occidentul, respectiv un satelit sovietic cu stat polițienesc, mă încurcam mereu când trebuia să-mi aduc aminte care era Republica Federală și care era Republica Democratică – până când am realizat la un moment dat că aceea care se autoproclama democratică nu era în realitate așa. Până și în ziua de astăzi, denumirea oficială a Coreei de Nord e Republica Populară Democratică Coreeană. Cele mai puțin democratice regimuri din lume pretinzând că sunt cele mai democratice, scrie THE WALL STREET JOURNAL, potrivit stiripesurse.ro.
Atunci ca și acum, marxiștii și aceia care le copiază tacticile își justifică abuzul de limbaj prin redefinirea termenului-cheie. Cuvintele ajung să însemne opusul lor. Pentru sovietici democrația „adevărată” nu era o chestiune de a vota pentru unul din două partide aproape identice, ci era o chestiune de dreptate. Astfel utilizat, termenul „adevărat” are înțelesul de „fals”.
Pe hârtie, constituția sovietică din 1936 era cea mai liberală din întreaga lume. Ea acorda dreptul universal la vot, alegeri directe, dreptul de a munci și statut egal pentru toate etniile. Consfințea de asemenea libertatea de conștiință, a religiei și a exprimării. În practică, firește, nimic din toate acestea nu era adevărat. Sovieticii îi persecutau pe indivizii religioși și arestau oameni chiar și pentru cele mai mărunte critici – ba chiar și pentru gânduri așa-zis anti-sovietice. Dreptul de a munci însemna în realitate obligația de a munci, adesea în condiții detestabile, iar întârzierea la muncă putea fi pasibilă chiar și de exil în Siberia.
Îmi vin în minte și alte exemple. Amintiți-vă de unele mișcări „pacifiste”. Profesorul meu de istorie rusă, Firuz Kazemzadeh, își amintea că după 1945 pacifiștii din Europa de Vest le cereau oamenilor să semneze petiții în favoarea dezarmării unilaterale. Kazemzadeh era cât se poate de conștient că sovieticii, care tocmai își reconstruiau armata și-și consolidau pe furiș controlul asupra țărilor est-europene, sponsorizau acele mișcări pacifiste europene. Dacă tu ai obiective expansioniste, nu ai vrea ca inamicul tău să se dezarmeze?
Impulsul marxist e mereu acela de a-ți acuza adversarul de ceea ce faci sau intenționezi să faci tu. Aduce cu lucrul pe care adepții lui Freud îl numesc „proiecție”, numai că în teoria freudiană proiecția are loc dincolo de limitele conștientului, fiind guvernată de dorința ne-conștientă a omului de a nu-și cunoaște propriile intenții. În cazul liderilor mișcărilor marxiste ori cvasi-marxiste, tehnica acuzării altora de propriile tale planuri agresive e perfect conștientă. Am putea-o numi „principiul proiecției politice”.
Acest principiu se aplică cel mai ușor atunci când ținta pare a fi cu adevărat detestabilă, cum ar fi de exemplu Donald Trump. Atunci când face comentarii scandaloase, incită la conflict prin epitetele lui infantile sau atrage atenția asupra sa prin declarații jignitoare și exagerări insultătoare, Trump îi provoacă pe oameni să aprobe tactici fără precedent pe care nu le-au mai aprobat vreodată.
Cum testezi dacă un individ crede cu adevărat în libertate? Vezi dacă e dispus să le apere libertatea adversarilor săi. Ceea ce e ușor de făcut atunci când adversarul tău e un individ moderat și onorabil, dar ce democrat s-ar ridica oare în apărarea lui Trump? Ei îl acuză de uneltiri autoritare și l-au inculpat în multiple instanțe pentru a nu-i permite să se ocupe de campania electorală, pentru a-l forța să-și cheltuie banii pe apărarea judiciară, iar el ar putea ajunge oricum după gratii chiar înainte de vot. Arestarea potențialilor contracandidați e o tactică la ordinea zilei pentru fostul agent KGB Vladimir Putin. În statele Maine și Colorado democrații au încercat să-l elimine cu totul de pe buletinele de vot pe încă ne-nominalizatul candidat republican. Cine anume, mai exact, subminează democrația?
Trump a fost acuzat pentru planuri de a restricționa libertățile civice, însă administrația Biden a strâns cu ușa rețele sociale pentru a cenzura până și informații autentice despre Covid-19 și alte teme delicate. În campusuri universitare și companii private, „echitatea” – la fel ca „democrația adevărată” [cea sovietică – n.trad.] – a substituit valoarea opusă ei, „egalitatea”. Drepturile sunt doar pentru aceia care acceptă noua definiție a drepturilor; toți sunt egali, cu excepția acelora care nu sunt. George Orwell a înțeles perfect acest mecanism de gândire. „Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”, afirmă sloganul imaginat de el în romanul „1984”. În ziua de astăzi „diversitatea” a ajuns să însemne adesea uniformitate; echitatea – inegalitate; și includerea – excluderea celor care gândesc diferit.
Carta fondatoare a Hamasului specifică explicit obiectivul omorârii tuturor evreilor, însă simpatizanții din campusurile universitare ai organizației teroriste, care adesea îi hărțuiesc pe evrei, acuză Israelul de genocid. Pe președintele Biden l-au poreclit „Joe Genocid”. Nimeni nu utilizează limbajul urii mai frecvent decât aceia care îi acuză mereu pe alții că folosesc limbajul urii.
Dacă elementele iliberale din Partidul Democrat îi vor înfrânge pe liberalii tradiționali ai formațiunii, așteptați-vă ca ei să se asigure că nu vor mai pierde niciodată puterea. E ușor: se extinde Curtea Supremă (cum de altfel s-a și propus deja) și se numesc acolo judecători care definesc egalitatea, libertatea și democrația drept valorile opuse acestora. Se ajustează apoi metodologia de vot și cine numără voturile, cum a făcut și Putin. Ulterior se extinde acest regim autoritar (sau mai rău) în toată puterea cuvântului la toate aspectele vieții. Iar cu tehnologia deja existentă sau pe punctul de a fi inventată, autoritățile care urmăresc să instaureze „dreptatea adevărată” îi vor face pe comuniștii de secol 20 să pară niște amatori.
Oare cei care-i acuză pe evrei de genocid o fac pentru a justifica uciderea evreilor? Oare creștinii tradiționaliști se vor trezi luând parte la slujbe clandestine? Cât de mult se va extinde principiul proiecției politice? Nu știu și sper că nu voi afla niciodată.
Articol de Gary Saul Morson (profesor de literatură și limbi slave la Northwestern University, Illinois, SUA)