Discuția Grupului de la Washington și posibilitatea ca din Coaliția Voluntarilor să se nască o „Euro-NATO”, scrie „Il Corriere della Sera” (Italia) sub semnătura lui Gianluca Mercuri.
Este o cameră de chat formată din președintele francez, cancelarul german, prim-ministrul britanic, prim-ministrul italian, președintele finlandez și președintele Comisiei Europene. Se numește Grupul de la Washington, deoarece au decis să rămână în contact strâns din august, după ce au mers cu președintele ucrainean la Casa Albă. De atunci, de fiecare dată când Donald Trump a ieșit în public cu o idee trăsnită, Emmanuel Macron, Keir Starmer, Friedrich Merz, Giorgia Meloni, Alexander Stubb, Ursula von der Leyen și Volodimir Zelenski au făcut schimb de mesaje. De obicei, ele se refereau la Ucraina, la manifestările ciclice de intoleranță ale președintelui american față de țara atacată și la simpatia sa consecventă pentru Rusia, agresorul, potrivit stiripesurse.
Citește și: Moldova obține dreptul de proprietate asupra Sanatoriului „Moldova” din Odesa
După toate probabilitățile, aici a fost creat și contraplanul de urgență, un răspuns imediat la planul în 28 de puncte convenit între trimisul lui Trump, Steve Witkoff, și personalul lui Putin în noiembrie, care, practic, cerea capitularea Ucrainei. Răspunsul european (l-am discutat adesea în acest buletin informativ, ca un exemplu strălucit de eficacitate) a fost neobișnuit de rapid. Liderii și-au pus „șerpașii” în primul avion de la Johannesburg (erau cu toții acolo pentru G7) la Geneva, unde au reușit să-l convingă pe secretarul de stat american Marco Rubio să blocheze planul Witkoff și să reia negocierile. Acestea sunt încă în curs de finalizare, dar cel puțin, în acest caz s-a evitat ce e mai rău.
Această colaborare – nemaipomenită în sensul vitezei tactice, dar nu și al profunzimii strategice – este cu atât mai valoroasă în aceste zile, când criza dintre europeni și americani cauzată de pretențiile lui Trump asupra Groenlandei pune sub semnul întrebării însăși existența NATO. Faptul (anormal) că Trump nu exclude preluarea insulei arctice prin forță – și, astfel, provocarea unei ciocniri militare cu trupele europene sosite în ultima săptămână la Nuuk – i-a determinat pe unii europeni să-și accelereze gândirea, și să-și imagineze lucruri care până de curând erau de neimaginat. Într-atât încât, la Bruxelles, unii cred că actuala Coaliție a Voluntarilor – formată la inițiativa anglo-britanicilor tocmai pentru a sprijini Ucraina într-o fază de dezangajare americană crescândă, dacă nu chiar de ostilitate – ar putea deveni nucleul unei noi Alianțe Nord-Atantice, sută la sută europene.
Scenarii care odinioară puteau fi clasificate drept fantezii politice se încadrează acum perfect într-o criză conjugală din ce în ce mai incontrolabilă. Și, la fel ca în orice criză conjugală, partenerul care a fost părăsit este nevoit să lupte pentru propria subzistență. În cazul european, este vorba de supraviețuire. Acesta este motivul pentru care criza conjugală cu Statele Unite nu poate avea decât un impact istoric: va accelera cooperarea între un grup central de state europene, iar această cooperare va favoriza integrarea lor militară și chiar politică. Vom înceta să mai visăm la Statele Unite ale Europei, îndreptându-ne inevitabil către state europene mai unite.
Procesul va implica, în mod firesc, un grup de țări, cu siguranță nu toate cele 35, care vor participa la reuniunile Coaliției Voluntarilor. Printre statele cheie, Italia, de exemplu, rămâne cea mai calmă în ceea ce privește ideea de a se pregăti pentru divorț, exclude trimiterea de trupe în Ucraina după armistițiu, consideră acordul pentru Groenlanda o „glumă” și pledează pentru necesitatea de a insista asupra structurilor și procedurilor NATO existente, în care rolul cheie al Americii este esențial. Evident, toată lumea ar prefera un gest de căință din partea Washingtonului, dar având în vedere că Statele Unite sunt cele care înclină spre separare și îi tratează pe europeni cu din ce în ce mai multă ostilitate, în rândul țărilor majore există o conștientizare tot mai mare a necesității de a se pregăti. În cazul în care criza va escalada, va exista un nucleu de națiuni pregătite (sau cel puțin dispuse) să se reorganizeze și să meargă înainte singure. Aceasta este cea mai apropiată evoluție posibilă a Europei cu mai multe viteze, susținută de personalități precum Mario Draghi, ca singura cale de ieșire din impasul cauzat de vetourile reciproce care reglementează (și paralizează) Uniunea Europeană.
Nu doar liderii cultivă această atitudine și dezvoltă metode agile de comunicare care duc la decizii mai rapide. Adevăratele creiere din spatele schimbării continue sunt consilierii pentru securitate națională și alți „șerpași” însărcinați cu rezolvarea problemelor complexe. Acești membri ai personalului discută zilnic despre efectele incursiunilor lui Trump. Și o fac cu o mentalitate pe care nu au nicio intenție să o abandoneze: cea a multilateralismului.
Ambele niveluri — lideri și consilieri — constată că acest modus operandi, născut dintr-o informalitate absolută, este din ce în ce mai eficient. După cum a declarat o sursă diplomatică pentru Politico, „Coaliția Voluntarilor a fost creată pentru Ucraina, dar a creat legături foarte strânse între unele dintre figurile cheie din capitale. Au construit încredere și capacitatea de a lucra împreună. Se cunosc pe nume și le este ușor să se contacteze și să schimbe mesaje.”
Din această nouă rețea de contacte, potențată de ciclonul Trump, poate prinde contur noua structură de securitate europeană. Faptul că pe chat se află Zelenski și ucrainenii întărește conceptul și concertul, deoarece tragedia acestor ani a făcut ca acea țară să devină cea mai militarizată din Europa, cu cea mai mare armată, o industrie excelentă de drone și, evident, o experiență de teren de neegalat. Dacă intrarea Ucrainei în NATO este imposibilă, prezența sa într-un viitor post-american este firească pentru securitatea europeană.
Nu este o coincidență faptul că, în ultimele săptămâni, comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, a prezentat planul pentru o armată europeană cu 100.000 de militari, lansat acum zece ani de Jean-Claude Juncker, Emmanuel Macron și Angela Merkel. Politicianul lituanian a integrat acest plan cu ideea unui Consiliu European de Securitate, care să includă și Regatul Unit, un pas semnificativ către depășirea celor 27 de „armate bonsai” care limitează atât de mult capacitățile de apărare ale Europei. Și care s-ar baza pe cele deja lansate de Comisia Europeană. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea emiterii de euroobligațiuni speciale pentru finanțarea apărării comune.
În prezent, americanii au 31 de baze permanente și alte 19 situri militare în Europa, unde operează 67.500 dintre soldații lor, majoritatea fiind staționați în Germania, Italia și Regatul Unit. La Ramstein, în Germania, se află cea mai mare bază NATO din Europa. De asemenea, sunt cruciale bazele britanice de la Lakenheath și Mildenhall, precum și baza italiană de la Aviano. Potrivit lui Ben Hodges, fost comandant al trupelor americane din Europa, aceste active sunt „esențiale pentru asigurarea pregătirii operaționale și permiterea acoperirii strategice globale a Statelor Unite”. Dacă ar fi lipsiți de ele, ar avea dificultăți mari în implementarea oricărei strategii în Orientul Mijlociu sau Africa. Din fericire, acestea nu sunt posibilități cotidiene, însă atunci când se profilează un divorț de acest gen, există tendința de a supraestima ceea ce ar pierde europenii și de a subestima ceea ce ar pierde americanii.
Este prea devreme pentru aceste argumente? Potrivit unui alt expert autorizat intervievat de Politico, nu. Britanicul Richard Shirreff, fost adjunct al comandantului suprem aliat al NATO pentru Europa, susține că, odată cu acțiunile lui Trump privind Groenlanda – „o amenințare directă la adresa integrității teritoriale a unui aliat NATO” – rolul Statelor Unite de garant al păcii globale s-a „sfârșit”, iar NATO ar putea experimenta o a doua viață fără americani. Pentru Shirreff, punctul fără întoarcere a fost deja atins: amenințarea SUA la adresa Danemarcei „subminează întregul principiu al apărării colective, subminează sentimentul de încredere care a fost puterea alianței încă de la înființarea sa, acum 76 de ani, scufundând NATO sub linia de plutire”. De-aici derivă o serie de întrebări existențiale: „A murit Alianța? Nu. Poate supraviețui NATO? Da. Însă s-ar putea să fie nevoită să supraviețuiască fără America”, răspunde Shirreff. „NATO nu poate fi intimidată de liderul celei mai puternice națiuni a sa. Așadar, țările NATO trebuie să recunoască faptul că trebuie să se unească și să își consolideze concret capacitățile de apărare.”
Dar o structură europeană NATO fără americani nu ar fi echivalentă cu o armată europeană? Sheriff spune că nu: „În opinia mea, UE nu are nevoie de o armată”, adăugând că statele membre NATO ale UE au deja o bună cooperare cu țări din afara UE, precum Marea Britanie și Norvegia. Dar, realitatea este că, indiferent dacă o numiți NATO, Europa, Donald Duck sau Goofy, ceea ce se are în vedere ar fi o structură europeană comună de apărare, și asta contează. Iar NATO ar fi moașa perfectă: „Ceea ce oferă NATO, chiar și fără America, este un cadru, o structură de comandă, o doctrină, un mod de operare, care a fost construit de-a lungul a 76 de ani. Ar fi o prostie să o aruncăm”, spune Shirreff. Iar această evoluție este atât de posibilă încât cei care nu o împărtășesc nu o vor putea opri în niciun fel, pentru că, în orice caz, vor exista „parteneri NATO dispuși să își asume o povară mai mare decât alții” și care „recunosc mai bine natura amenințării care vine dinspre Est”.
Pe scurt, viitorul este trasat. La fel și direcția, chiar dacă Trump va fi succedat de un președinte decent: europenii nu pot să nu învețe din această criză că trebuie să se descurce singuri. Iar noi, italienii, fie suntem (și noi) europeni, fie nu suntem.
