Papa Ioan Paul al II-lea a efectuat o vizită ecumenică la Bucureşti în perioada 7-9 mai 1999, aceasta fiind prima vizită a unui suveran pontif în România, o ţară cu populaţie majoritar ortodoxă. După un deceniu, actualul lider de la Vatican, papa Francisc, va vizita la rândul lui ţara noastră în acest an, între 31 mai şi 2 iunie, transmite agerpres.
Cei mai mulţi dintre români percep personalitatea papei Francisc prin prisma celei a fostului papă Ioan Paul al II-lea, iar acest lucru nu este deloc surprinzător. La fel se întâmplă şi în Polonia, unde comparaţia dintre cei doi papi este dificil de evitat, mai ales că diferenţele dintre ei nu se rezumă doar la personalităţile lor, afirmă jurnalista şi scriitoarea Ewa Czaczkowska, prodecan al Universităţii Cardinal Stefan Wyszynski din Varşovia, într-un editorial publicat pe site-ul polska.pl, cu ocazia unei vizite a papei Francisc în acest oraş polonez.
Articolul polonez detaliază diferenţele majore dintre Francisc şi Ioan Paul al II-lea:
Două lumi
Ioan Paul al II-lea şi Francisc şi-au format personalităţile în cadrul unei credinţe comune, însă au crescut în contexte istorice şi culturale diferite, care au avut o influenţă majoră asupra pontificatelor lor. A existat o diferenţă de vârstă de 16 ani între ei, însă ceea ce i-a făcut să fie atât de diferiţi unul de celălalt a constat în sferele geografice şi istorice în care au evoluat. Karol Wojtyla, născut în 1920, a fost modelat de evenimente legate de istoria Poloniei şi, pe plan mai larg, de istoria Europei Centrale şi de Est: experienţa totalitarismului german din Al Doilea Război Mondial şi, ulterior, a comunismului, dar şi de experienţa unei Biserici puternice în vremuri dificile, cu altare pline de credincioşi, într-o perioadă în care Biserica a fost pilonul luptei pentru drepturile omului, în care dreptul la libertate – nu doar libertatea religioasă – era predominant.
Jorge Bergoglio, născut în 1936, provenind din a doua generaţie de imigranţi italieni, a fost modelat de o situaţie dificilă din punct de vedere social existentă în Argentina şi de sărăcia din sudul ţării – care au avut ca rezultat dezvoltarea unei teologii a eliberării, cu o viziune marxistă asupra soluţionării problemei sărăciei -, dar şi de războiul civil argentinian (supranumit şi “războiul murdar”). Jorge Bergoglio, care, în esenţă, se împotriveşte tratării omului ca parte a unei clase sociale, consideră că omul (în concordanţă cu declaraţia CELAM din 1968) este o parte majoră a Bisericii, iar aplecarea clerului către cei săraci reflectă orientarea preoţilor spre cultura lor separată şi sentimentul religios popular. Făcând parte din Ordinul iezuiţilor şi devenind apoi episcop de Buenos Aires, el a trăit într-o Biserică în care mai puţin de 10% dintre catolicii botezaţi participau cu regularitate la slujbe.
Filosof şi preot
Ioan Paul al II-lea a fost filosof, profesor universitar, poet şi actor. Era un umanist. A devenit şi preot. Papa Francisc, absolvent al unei şcoli tehnice secundare în care a studiat chimia, după 13 ani de formare în Ordinul iezuit, este înainte de toate preot. Karol Wojtyla, cu toată deschiderea sa către oameni, era o persoană contemplativă, ca orice cleric care a dorit să se alăture Ordinului carmelit. Era un mistic. Papa Francisc se simte cel mai bine în mijlocul oamenilor, în principal în mijlocul acelora care au nevoie de ajutor.
Vectorii celor două pontificate
Diferenţele dintre direcţiile luate de cele două pontificate sunt perfect ilustrate de cuvintele folosite de ambii papi imediat după Conclav. Ioan Paul al II-lea a spus: “Nu vă temeţi. Deschideţi larg uşile în faţa lui Hristos. În faţa puterii sale salvatoare, deschideţi graniţele dintre state, dintre sistemele economice şi politice, deschideţi vastele domenii ale culturii, civilizaţiei şi dezvoltării. Nu vă temeţi. Hristos ştie ce se află în oameni. Doar El ştie”. În aceste cuvinte, viziunea despre oameni şi viziunea despre Dumnezeu – care, prin intermediului Fiului Sfânt, Iisus, oferă răspunsuri pentru toate întrebările şi grijile omului şi omenirii – sunt strâns conectate.
Imediat după alegerea lui ca papă, Francisc a făcut următoarea declaraţie în faţa jurnaliştilor: “Vreau o Biserică săracă pentru cei săraci”. În timpul omeliei sale rostite cu ocazia debutului pontificatului, Francisc a mărturisit că îşi doreşte, în calitate de Papă, “să îmbrăţişeze cu tandră afecţiune întreaga omenire, în special pe cei săraci, cei slabi, cei mai puţin importanţi, aceia pe care Matei îi enumera în crezul lui despre iubire: cei flămânzi, cei însetaţi, străinul, cel fără de haine, cel bolnav şi cei aflaţi în închisori”.
În timp ce Ioan Paul al II-lea considera că introducerea învăţăturilor lui Iisus în toate domeniile vieţii reprezintă o soluţie pentru toate problemele sociale şi individuale, Francisc se concentrează pentru a transforma Biserica într-un “spital de campanie”, în sensul de a-i accepta pe cei săraci – folosind termenul general – exact aşa cum sunt ei.
Gesturi şi cuvinte
Charisma este un aspect de netăgăduit al caracterelor ambilor papi, Ioan Paul al II-lea şi Francisc, care – element simbolic al personalităţilor lor – este exprimată prin gesturi. În gesturile generale se află forţa ambilor lideri. Francisc gesticulează mai frecvent, iar acest lucru se datorează nu doar faptului că Ioan Paul al II-lea a deschis arii ce erau înainte de el inaccesibile papilor, ci şi pentru că el nu deţinea tehnologia la care are acces în prezent actualul lider de la Vatican (de exemplu, Francisc îşi face selfie-uri alături de pelerini). De asemenea, Francisc are o personalitate mai spontană.
Mai există o diferenţă. În măsura în care Francisc atrage prin gesturile sale, Ioan Paul al II-lea atrăgea prin gesturile şi prin cuvintele sale. Ceea ce este fenomenal în toate acestea este faptul că mulţi dintre participanţii la slujbele sale, la care asistau mii de oameni, aveau impresia că papa le vorbea lor, individual, şi că se uita doar la ei.
Ghid şi partener de călătorie
Unul era ghid şi profesor. Celălalt, un partener de călătorie. Arhiepiscopul Konrad Krajewski, fostul maestru de ceremonii al lui Ioan Paul al II-lea, în prezent administratorul fondurilor papale, a spus în trecut ceva important: lângă Ioan Paul al II-lea, nimeni nu putea să se rătăcească. Papa Francisc – din câte se pare – se întreabă uneori care este drumul corect. Un exemplu în acest sens a fost momentul în care, în timp ce prezida sinodurile despre familie, Francisc a provocat o dezbatere în cadrul Bisericii referitoare la posibilitatea primirii euharistiei de către credincioşii care trăiesc în uniuni non-sacramentale, iar Francisc s-a plasat când într-o parte a dezbaterii, când în cealaltă. Sau atunci când a vorbit public despre homosexuali: “Dacă o persoană este gay, îl caută pe Dumnezeu şi are bunăvoinţă, cine sunt eu ca să o judec?”.
Doctrina
Ioan Paul al II-lea a aderat la doctrina Bisericii, pe care a reafirmat-o, a explicat-o şi a suplimentat-o pe durata pontificatului său îndelungat, de exemplu atunci când a oferit o interpretare “ex cathedra” despre hirotonisirea femeilor. Papa Francisc, relaxând disciplina Bisericii, a încălcat sfera doctrinei în Exortaţia Apostolică “Despre Iubirea în Familie”. Francisc a spus că indiscutabil “unitatea învăţăturii şi practicii este necesară, cu siguranţă, în cadrul Bisericii, însă acest lucru nu exclude modalităţi variate de interpretare a anumitor aspecte ale acelor învăţăminte sau să tragem anumite consecinţe din acestea”. Permiţând ca “anumite aspecte ale acelei învăţături” să fie interpretate în modalităţi variate, în special posibilitatea acceptării oamenilor care trăiesc în uniuni non-sacramentale, Francisc a relaxat disciplina religioasă şi a încălcat doctrina.
Spre deosebire de Ioan Paul al II-lea, al cărui fel de a vorbi era prudent şi chibzuit, discursul lui Francisc tinde uneori să fie inexact. Acest lucru duce la diverse interpretări, uneori abuzive, şi l-a obligat adeseori pe purtătorul lui de cuvânt, părintele Lombardi, să explice şi să nuanţeze gândurile rostite de papa Francisc. Un exemplu în acest sens este o declaraţie făcută de actualul papă în cadrul unei conferinţe improvizate la bordul unui avion, când liderul de la Vatican a spus că bunii catolici nu trebuie să fie precum iepurii şi să aibă mulţi copii.
Învăţăminte
În timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, era foarte clar la ce se refereau învăţămintele Bisericii şi ale papei despre căsătorie, familie, fertilitate, dar şi pentru multe alte chestiuni care au legătură cu moralitatea creştină. Astăzi, mulţi catolici simt că atunci când vine vorba despre învăţămintele Bisericii şi ale papei, linia dintre ele este neclară sau chiar divergentă.
Potrivit autoarei poloneze a acestui articol, exemple relevante în acest sens sunt atunci când papa a spus că “marea majoritate a căsătoriilor sunt invalide”, întrucât soţii nu sunt conştienţi de însemnătatea unui jurământ pe viaţă, sau atunci când a spus că legăturile dintre oamenii care rămân credincioşi unul celuilalt, trăind în concubinaj, sunt la fel de bune ca mariajele reale.
Jurnalista poloneză este de părere că atunci când Francisc vorbeşte despre cupluri, oamenii nu ştiu întotdeauna dacă papa are în minte ideea unei uniuni între un bărbat şi o femeie sau se referă şi la cuplurile gay. De asemenea, laudele papei la adresa politicienei italiene Emma Bonino, renumită pentru operele sale de caritate desfăşurate în beneficiul comunităţilor sărace din Africa, o susţinătoare a eutanasiei şi a avortului, au stârnit consternare în rândul multor oameni.
Confuzia a fost resimţită şi atunci când a venit vorba despre chestiuni fundamentale, precum credinţa catolică. Ioan Paul al II-lea organiza la Assisi întruniri între diverse confesiuni religioase pentru a se ruga împreună pentru pace, asigurându-se însă că nu crea impresia că toate religiile sunt egale. În schimb, papa Francisc, cu ocazia unei întâlniri cu membri ai mişcării Focolari, a susţinut un discurs improvizat în care a cerut mai multă umanitate: “Chestiunea cărei religii îi aparţin eu nu este importantă”.
Sarcinile tinerilor
Papa Francisc s-a deplasat în Polonia pentru a asista la Ziua Mondială a Tineretului şi merită remarcate diferenţele dintre aşteptările pe care cei doi papi le aveau de la generaţia tânără. Polonezii care au trăit în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea îşi vor aminti întotdeauna cel puţin două lucruri, notează autoarea acestui articol: “Întotdeauna trebuie să ceri de la tine însuţi, chiar dacă ceilalţi nu îţi cer nimic” şi “Fiecare are parte de propria lui bătălie în viaţă. O serie de sarcini de care trebuie să te ocupi şi să le rezolvi. O obligaţie, o datorie de la care nu poţi să te eschivezi şi pe care nu poţi să o abandonezi”.
Tinerii care l-au întâlnit pentru prima dată pe Francisc la Rio de Janeiro, după ce a fost ales papă, au auzit că sarcina lor este aceea de a ieşi pe străzi: “Vreau să ieşiţi pe străzi şi să faceţi zgomot. Vreau ca voi să vă faceţi auziţi în diocezele voastre. Vreau ca Biserica să iasă pe străzi, vreau ca noi toţi să rezistăm în faţa a tot ceea ce este lumesc, la tot ce este static, la tot ce este confortabil, la tot ce are legătură cu clericalismul, la tot ceea ce ne face să ne închidem şi mai mult în noi înşine”.
Biserica
Un stil de viaţă modest şi simplu este modelul ales de ambii papi. Diferenţa constă în faptul că în timp ce Ioan Paul al II-lea a acceptat marea majoritate a regulilor pe care Vaticanul le impune în vieţile papilor, introducând încet reguli noi, ca de exemplu vacanţe în afara Castelului Gandolfo sau escapade secrete la schi, papa Francisc a respins multe dintre acele reguli. Printre cele mai spectaculoase: alegerea unei maşini foarte modeste cu care se deplasează şi, înainte de toate, refuzul de a locui în Palatul Apostolic, o tradiţie veche de secole la Vatican. Motivul din spatele deciziei sale nu a fost acela de a trăi modest (întrucât reşedinţa papală Casa Sf. Martha este foarte modernă), ci nevoia de a fi mai aproape de oameni.
Diferenţa puternică dintre cei doi papi se reflectă şi în declaraţiile lor publice despre cler şi Curia Romană. Papa Francisc îi critică adeseori pe preoţi în public. În discursul lui de Crăciun din 2014 către angajaţii de la Vatican, suveranul pontif a enumerat “15 boli ale Curiei Romane”, iar acel discurs a avut un ecou larg în lume.
Ioan Paul al II-lea nu i-a criticat niciodată pe preoţi în mod public. În schimb, a fost criticat el însuşi pentru că nu a reformat Curia Romană, pentru alegeri neinspirate în numirea episcopilor şi pentru faptul că a amânat lupta împotriva pedofiliei din sânul Bisericii. Pentru papa Francisc, prioritatea a fost şi este în continuare reformarea Curiei Romane, dar, la trei ani după debutul acestui demers, efectele sale sunt departe de a se apropia de cele intenţionate.
Mila divină
Pentru ambii papi, invocarea milei divine, care a fost motto-ul principal al acelei ediţii a Zilei Mondiale a Tineretului, este foarte importantă. Totuşi, există o diferenţă subtilă în plasarea accentelor pe învăţăturile promovate de cei doi papi în această privinţă. Ioan Paul al II-lea, care a dedicat enciclica “Dives in Misericordia” înţelegerii teologice a milei divine, a scris în acel text că mila nu este compasiune sau regret, ci o graţie pe care Dumnezeu o sădeşte în fiecare dintre noi, care, renunţând la păcat şi la rău, se întoarce la Tatăl Sfânt. O persoană care a dat dovadă de mila Domnului este chemată pentru a arăta şi celorlalţi ce înseamnă mila – pentru a-i ierta pe ei, aşa cum Dumnezeu i-a iertat, şi pentru a-i ajuta material sau în alte forme.
Toate aceste elemente pot fi găsite şi în textele papei Francisc, însă în ceea ce declară actualul papă pe marginea acestui subiect accentul principal este plasat pe mila omului faţă de alt om, în sensul rezolvării diverselor tipuri de sărăcie şi acceptarea lor în sânul Bisericii, ca şi cum aceasta ar fi un spital.
În prezentarea multimedia făcută în debutul Jubileului Extraordinar al Milei (8 decembrie 2015 – noiembrie 2016), au apărut proiectate pe cupola bazilicii Sf. Petru – ca o ilustrare a enciclicei “Laudato si” a papei Francisc -, întreaga faună şi floră ameninţată cu dispariţia de pe Terra, însă nicio imagine cu Iisus cel Milostiv.
Nu există niciun dubiu în privinţa existenţei unor diferenţe între pontificatele lui Ioan Paul al II-lea şi Francisc. Însă cei doi papi au în comun credinţa lor în Iisus Hristos şi în sprijinul oferit de Sfântul Duh, afirmă Ewa Czaczkowska.
