Persecutarea ‘plebei’

Nu cu multă vreme în urmă obișnuiam să ne îndreptăm spre politicieni pentru politică și spre comedianți pentru comedie. Astăzi, la fel ca mulți alții, îi urmăresc pe politicieni ca să mă amuz și îi ascult pe comedianți pentru înțelepciunea lor politică, comentează Douglas Murray, scriitor și publicist britanic, potrivit stiripesurse.md.

Citește și: Kievul anunţă că vrea să oblige Moscova, prin ofensiva în Rusia, la negocieri ‘echitabile’

Oricând am nevoie să mă învelesc o privesc pe Kamala Harris perorând despre una dintre temele ei preferate sau uneori și câte un politician laburist căznindu-se să explice de ce o femeie poate avea penis. Joe Rogan, din contră, analizează chestiuni politice mai bine decât oricare dintre ei, ca și Noam Dworman, un comic care frecventează clubul Comedy Cellar din New York.

Astfel că de curând, când problema liberei exprimări a revenit în atenția publicului, nu m-am îndreptat spre hilara secretară [ministră – n.trad.] a justiției Shabana Mahmood, ci mai degrabă spre înțeleptul și sobrul Rowan Atkinson [celebru pentru interpretarea personajului „Mr Bean” – n.trad.].

Cititorii își vor fi amintind poate că în urmă cu o seamă de ani atât laburiștii cât și un guvern de coaliție conservator-liber-democrat au încercat să păstreze o lege care transforma discursul „insultător” în infracțiune. Cel care a pledat cel mai convingător împotriva respectivei legi a fost Atkinson, care a ținut în fața unei comisii parlamentare o cuvântare prin care a demonstrat o pricepere a politicii și principiilor mai profundă decât orice altceva am putut vedea în acel loc vreme de ani. Acum, când actualul nostru guvern încearcă cu disperare să-i reprime pe utilizatorii de rețele sociale, un fragment al avertismentelor lui Atkinson se remarcă în special drept pertinent.

El observa: „E extrem de improbabil ca eu personal să fiu arestat pe baza oricărei legi existente menite a îngrădi libera exprimare, dată fiind poziția fără îndoială privilegiată care le este conferită acelora foarte cunoscuți de public. Așadar, îngrijorările mele mă privesc mai puțin pe mine însumi și mai degrabă pe cei care sunt mai vulnerabili din cauza profilului lor public mai discret. Precum bărbatul arestat la Oxford pentru că a etichetat drept homosexual calul unui polițist. Sau adolescentul arestat pentru că a calificat drept sectă Biserica Scientologică. Ori proprietarul de cafenea [sancționat cu avertisment – n.a.] pentru expunerea de pasaje biblice pe un ecran TV.”

M-am gândit recent la cuvintele înțelepte ale lui Atkinson în vreme ce urmăream procesele intentate unor oameni inculpați pentru ce au afirmat pe internet. De pildă, e imposibil să nu observi că „plebeii” sunt aceia care sunt escortați în pripă în fața instanței în contextul accelerării surprinzătoare a sistemului nostru judiciar în urma răzmerițelor de luna aceasta. Printre ei se numără și oameni precum Bernadette Spofforth, 55 de ani, mamă a trei copii, care la scurt timp după atacul din Southport a acționat mai degrabă pripit. Mai exact, ea este unul dintre acei oameni impulsivi care voia (și nu voi înțelege în veci de ce unii fac acest lucru) să fie ea prima care-l numește pe suspectul în uciderea celor trei fetițe.

Astfel că a greșit preluând un zvon de pe internet (deși și-a nuanțat afirmația prin formula „dacă acest lucru e adevărat”) cum că suspectul ar fi fost un bărbat numit Ali Al-Shakati care se afla pe o listă de supraveghere a MI6 [serviciu de spionaj britanic – n.trad.] și care ajunsese cu barca în Regatul Unit cu un an în urmă.

Firește că s-a înșelat, deși bucuria cu care unii inși le-au celebrat greșeala ei și altora e uluitoare. În definitiv, au existat din belșug oameni cu nume similare pe listele cu suspecți de terorism care au imigrat aici și la scurt timp chiar au comis atentate teroriste. Atentatorii de la Parsons Green, Reading și Podul Londrei sunt numai câteva exemple. Numai că la Southport suspectul nu face parte din aceeași categorie.

În orice caz, doamna Spofforth e eliberată acum pe cauțiune și așteaptă rezultatele mai multor investigații. Toate acestea în ciuda faptului că ea a admis că postarea ei de pe X a fost „un lucru ridicol, făcut în vâltoarea momentului”.

Pe de altă parte, iată că aceeași poliție care n-a mai rezolvat de ani buni vreo spargere de locuință în jumătate de țară îi anchetează acum pe cetățenii care scriu prostii pe internet.

O ciudățenie legată de acest lucru este, iarăși, natura dublului nivel [dublu standard – n.trad.] al acestui demers. Oameni precum Nick Lowles, de la grupul activist de extrema stângă inapt intitulat Hope Not Hate [„Speranță, nu ură” – n.trad.], a publicat și el informații false pe internet. Acest nătâng a pus în circulație acuzația (demonstrată rapid a fi un fals) că o femeie musulmană din Middlesbrough ar fi fost atacată cu acid prin fereastra mașinii. Postarea respectivă a fost văzută de peste 100.000 de utilizatori și a făcut ca bărbați musulmani să iasă în stradă convinși că e nevoie să-și apere cartierul de niște monștri rasiști care atacă cu acid.

Și totuși, cel puțin din câte știu eu, domnul Lowles nu a fost încă încătușat, poate fiindcă se află în grațiile guvernului, dar și pentru că e susținut de un cunoscut filantrop de stânga precum Trevor Chinn. Kenan Malik de la Observer [ediția de weekend a cotidianului de stânga The Guardian – n.trad.] a răspândit și el în mod similar articole înșelătoare săptămâna aceasta, atât în ediția tipărită cât și în varianta online, însă și el pare a fi în mod straniu imun în fața legii.

Lord Denning declara în 2006: „Legislația trebuie să fie accesibilă și, pe cât posibil, inteligibilă, clară și predictibilă”. Tentativele guvernului de a reprima revoltele de luna aceasta, spontane, pornite de la firul ierbii, sunt oricum numai nu inteligibile, clare și predictibile. Poate și pentru că (și aici voi afirma un lucru controversat, dar care pare cu toate acestea adevărat) nu există nici un fel de probă cum că tulburările ar fi fost organizate centralizat.

Lucrul care pare să sperie autoritățile și o mare parte a presei este acela că fărădelegea a fost spontană și necoordonată – ceva ce pare mai degrabă să-i fi dezamăgit pe așa-zișii „anti-fasciști” ieșiți în stradă în speranța că se vor putea încăiera cu un ipotetic partid nazist britanic.

Citește și: Poliția înăsprește măsurile de control pe întreg teritoriul țării pentru a responsabiliza șoferii

Între timp, aplicarea inegală și impredictibilă a legislației continuă. Nu mai demult de luna trecută, la numirea ei în funcție, Mahmood avertiza că închisorile britanice se confruntă cu un „colaps total” din cauza supraaglomerației, dar și că Regatul riscă „un colaps deplin al legii și ordinii publice” – după care a anunțat că va elibera înainte de termen mii de deținuți.

Dar iată că, după numai câteva săptămâni, acel pericol al supraaglomerării a dispărut ca prin magie. Chiar așa, Mahmood pare pornită să arunce după gratii orice „plebeu” neînsemnat care a scris vreodată pe X ceva incorect sau de prost gust.

Eu unul nu mă îndoiesc că ea, Keir Starmer și alții vor continua să ne acopere întregul necesar de râsete în timp ce se căznesc să-și îndeplinească atribuțiile. Dar oare n-ar putea aranja cineva ca Rowan Atkinson să fie numit secretarul justiției?