O inimă de piatră. Forțat să părăsească scena politică, furios că a fost alungat de propriul său partid, uimit de sondajele care l-au arătat nepopular și îndreptat către o înfrângere de proporții istorice, cine știe dacă Joe Biden s-a gândit la ce a spus, după ce a fost ales președinte în 2020, celor care au fost sceptici față de promisiunea sa de a scădea temperatura conflictului politic, de a reuni țara punând capăt erei sfâșietoare a polarizării: “Nu cumva credeți că inima acestei națiuni a devenit de piatră? Refuz să cred. Cunosc această țară și oamenii săi, știu că o putem reuni, să-i vindecăm rănile”, scrie CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
Astăzi, când își încheie experiența prezidențială, renunțând la candidatură și lansând-o pe Kamala Harris, în timp ce țara este mai divizată ca niciodată, Biden trebuie să se gândească că nu numai inima Americii a devenit tare ca o piatră, ci și cea a partidului său. Chiar dacă liderii săi care l-au presat zile întregi la început în secret, apoi, presați de urgență, în moduri din ce în ce mai explicite, până la brutalitate (avertismentul că risca să tragă stânga într-o înfrângere dezastruoasă și să compromită moștenirea politică a președinției sale), acum îi mulțumesc și îl laudă: sacrificiul tău va salva democrația americană.
Citeşte şi: Un rus pregătea acţiuni de “destabilizare în timpul Jocurilor Olimpice” – Stiripesurse.md
Dar Biden, care a reiterat în scrisoarea sa de adio că și-ar fi dorit să rămână încă patru ani la Casa Albă și apoi s-a convins, în cele din urmă, că retragerea este cel mai bun lucru pentru partid și pentru țară, va duce cu el convingerea care l-a însoțit de-a lungul vieții: aceea de a fi fost mereu subestimat de partidul său, în ciuda faptului că are în spate o carieră politică extraordinară, care a durat peste o jumătate de secol: senator, șef al Comisiei de Justiție a Senatului (dând numele unor legi importante și, uneori, controversate), președinte al Comisiei pentru Afaceri Externe (stabilirea relațiilor cu lideri din întreaga lume), vicepreședinte timp de opt ani la Casa Albă al lui Barack Obama și, aproape în afara timpului, președinte.
O carieră care a început în 1972, când Richard Nixon era pe cale să fie cuprins de scandalul Watergate și America încă lupta în Vietnam. Joseph Robinette Biden deține un dublu record: a fost cel mai bătrân președinte din istoria Statelor Unite (născut în 1942, care a intrat la Casa Albă la 79 de ani), dar și cel mai tânăr senator al acesteia: a fost singurul care a avut curajul de a-l sfida pe Caleb Boggs, o putere în Partidul Republican și, împotriva oricăror previziuni, a reușit să-l învingă, recuperând deficitul de 30 de puncte din sondaje de la începutul campaniei.
Ales pe 7 noiembrie 1972, când nu avea încă vârsta minimă de 30 de ani cerută de Constituție pentru senatori: o va împlini 13 zile mai târziu. Dar, chiar înainte de inaugurarea sa, pe 3 ianuarie a anului următor, a venit tragedia care i-a dat viața peste cap. Un accident de mașină în care soția sa Neilia și fiica sa Naomi, în vârstă de un an, mor, în timp ce cei doi fii, Beau și Hunter, sunt grav răniți. Zile groaznice pentru Joe, de la triumf la tragedie: văduv, cu doi copii în spital, ar vrea să renunțe la funcția politică. Se gândește chiar și la sinucidere. Prietenii îl conving să meargă înainte: politica îi va da din nou obiective și speranțe.
Este doar pagina inițială a unei vieți publice și private infinite și foarte bogate: construirea unei noi familii cu Jill Jacobs, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu, paternitatea legii care combate violența asupra femeilor, dar și legea din 1974 pentru represiunea crimelor violente, care au impus prima interzicere a armelor de asalt dar, prevăzând și o înăsprire puternică a pedepselor, a fost la originea sezonului lung de încarcerări în masă, în mare parte a afro-americanilor, chiar și pentru infracțiuni nu foarte grave.
O greșeală pentru care Biden și-a cerut scuze în ultimii ani comunităților negre care l-au susținut, deși în cariera lui, mereu echilibrată între idealism și un pragmatism care ajunge uneori până la oportunism electoral, există o altă pată: Joe a fost un progresist implicat în lupte pentru extinderea drepturilor civile, dar, ales în Delaware și dependent în mare măsură de electoratul alb din Wilmington, care nu a privit favorabil eforturile de desegregare întreprinse, încercând să trimită mulți copii din ghetouri la cele mai bune școli, a devenit democratul care a luptat cel mai vehement în Congres împotriva folosirii celebrelor autobuze școlare galbene pentru a transfera elevii afro-americani la școlile albilor. În prima dezbatere pentru alegerile din 2020, Kamala Harris, și ea candidată, l-a acuzat de acea răsturnare politică de acum o jumătate de secol a cărei victimă a fost și ea, pe atunci elevă la școala primară. Odată nominalizat, Biden a ales-o, însă, vicepreședintele său.
Viața sa umană și politică este plină de pasaje esențiale: de la adolescență în orașul industrial Scranton, în Pennsylvania, cu un tată care l-a învățat să fie mereu de partea clasei muncitoare (Biden susține că a fost președintele cel mai apropiat de sindicate din întreaga istorie americană) până la moartea, în 2015, a fiului său iubit, Beau, de o tumoare pe creier, până la necazurile legale ale celuilalt fiu al său, Hunter.
Și, apoi, cele trei urcări la Casa Albă: prima, în 1988, s-a încheiat în mod infam când s-a descoperit că a copiat o parte din discursurile sale din cele ale liderului laburist englez Neil Kinnock: “A fost vina aroganței pe care am avut-o”, a recunoscut acum câțiva ani președintele cu biograful său, Evan Osnos. O înfrângere zdrobitoare care i-a salvat viața: după ce s-a retras, s-a dus la medici pentru a constata natura unor afecțiuni. A fost operat de urgență pentru un anevrism care era pe cale să-i explodeze în creier: dacă ar fi continuat campania, ar fi murit.
A doua încercare din 2008, forțată curând să se retragă, prins între două corsete: pe de o parte Hillary Clinton, pe de altă parte primul afro-american care a cucerit Casa Albă. Dar apoi Obama, carismatic și foarte diferit, l-a ales deputat, dorindu-și pe cineva ca el, senator de 36 de ani, care știa să navigheze în Congres.
A treia tentativă, cea din 2020, aparent cea mai improbabilă: prea bătrân și împins de la spate de Sanders și Buttigieg, câștigători ai primelor trei alegeri primare. Dar a reapărut în Carolina de Sud datorită electoratului negru al lui Jim Clyburn și în acel moment Obama a devenit regizorul relansării sale, convingându-i pe ceilalți candidați moderați să se retragă și să-l sprijine pe Biden pentru a opri cursa liderului stângii radicale, Bernie Sanders.
Obama: binefăcătorul său de două ori, dar în mintea lui Joe este altul care nu a crezut cu adevărat în valoarea lui. Biden nu l-a iertat niciodată că nu l-a susținut pe el, adjunctul său, pentru cursa de la Casa Albă din 2016, preferând-o pe Hillary Clinton. Fosta primă doamnă a fost învinsă de Trump, în ciuda faptului că a primit cu câteva milioane de voturi mai mult decât candidatul republican.
În anul următor, Biden a scris: “Tată, fă-mi o promisiune”, cartea emoționantă și dureroasă în care își reconstituie ultimii doi ani marcați de agonia și moartea fiului său preferat, Beau, care ar fi trebuit să fie moștenitorul său politic. Și că și-a dorit foarte mult să-și vadă tatăl candidând din nou la funcția de președinte. Pe patul de moarte, devastat de o tumoare pe creier, Beau i-a cerut tatălui său să-i promită că va fi în continuare bine, orice s-ar întâmpla.
Rânduri dureroase, dar străbătute și de un fir de resentimente pentru acel Obama carismatic, dar și calculator rece, care a preferat conveniența politică în loc de rațiunea inimii, dând partidul înapoi clanului Clinton.
Și astăzi, desigur, Biden este din nou supărat pe Barack pentru că l-a împins, deși nu public, să iasă din scenă. Celor care l-au invitat să apese mai tare pe accelerație, să fie mai explicit, Obama le-a explicat în aceste zile dramatice că, dacă ar fi făcut-o, ar fi obținut rezultatul opus: acela de a-l încăpățâna și mai mult pe Biden în negările sale. Toți colaboratorii fostului președinte democrat fuseseră deja destul de expliciți. Pornind de la strategul victoriilor sale electorale, David Axelrod: încă de la dezbaterea cu Trump din 27 iunie, care a mers prost pentru Biden, acesta socotise că încheiată candidatura sa. Dar a avertizat și că va fi foarte greu să convingi pe cineva atât de încăpățânat precum Biden.
Multe episoade, dar cele care l-au modelat pe Joe, esențiale pentru a-l înțelege, aparțin adolescenței și primilor săi ani în politică. Tragedia din 1972 care l-a modelat și uman, dându-i acea empatie, acea capacitate de a transmite căldură umană, de a înțelege suferința celorlalți, care a fost poate cel mai mare atuu al lui, inclusiv politic. Și apoi, tenacitatea cu care a luptat împotriva bâlbâielii sale încă din copilărie.
Tenacitatea a cărei altă față este încăpățânarea și, de asemenea, resentimentele care se formează atunci când crezi că eforturile tale nu sunt apreciate sau chiar sunt luate în râs. Pentru a înțelege furia lui Biden – probabil că nu mai este capabil să evalueze nivelul deteriorării sale fizice – față de un partid care îl împinge să se retragă, trebuie doar să citești un rând din biografia lui Osnos:
“După multe decenii, Biden își amintește încă perfect numele colegiilor săi de şcoală care l-a umilit pentru dificultăţile sale. Ani de zile a revenit asupra argumentului, vorbind despre vulnerabilitate și despre importanța de a avea respect”.