Acesta nu este războiul lui Trump. Conflictul dintre Iran și SUA l-a pus pe Khomeini împotriva lui Jimmy Carter, pe Khomeini însuși împotriva lui Ronald Reagan și apoi pe protejatul său Khamenei împotriva tuturor celorlalți președinți americani.
Iar termenul „război” nu este metaforic. Nu este vorba doar de o rivalitate geopolitică, strategică sau ideologică. Timp de patruzeci și șapte de ani, în acest conflict au murit foarte multe persoane, victime ale atacurilor directe sau, mai des, ale terorismului, ale „războaielor prin intermediari”, sau ale ofensivelor lansate de miliții prin intermediari care acționau ca ofițeri angajați ai Iranului. Amintirea „bătăliilor” acestui război interminabil, a numărului de morți, ajută la plasarea evenimentelor actuale în contextul istoric corect, scrie Corriere della Sera, potrivit stiripesurse.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Nu a existat niciun front oficial, nici o campanie militară continuă precum în Vietnam sau Irak. Cu toate acestea, sute de americani – militari, diplomați, civili – au murit în atacuri, răpiri și execuții.
Este o poveste fragmentată geografic, dar coerentă din punct de vedere strategic. Totul a început în noiembrie 1979, odată cu atacul asupra Ambasadei SUA la Teheran când șaizeci și șase de diplomați și oficiali au fost luați ostatici, fiind reținuți timp de 444 de zile. Nu au existat execuții, însă acel episod a marcat începutul unei ostilități structurale. Republica Islamică s-a născut cu o definiție ideologică a Statelor Unite ca inamic sistemic. Din acel moment, conflictul nu a mai fost episodic, ci permanent.
Beirut 1983: modelul războiului prin procură. Primul mare val de vărsare de sânge a ajuns în Liban. În data de 18 aprilie 1983, o mașină-capcană a distrus Ambasada SUA la Beirut, ucigând 17 americani. Șase luni mai târziu, pe 23 octombrie, tot în Liban, un camion plin cu explozibili a intrat în cazarma pușcașilor marini americani, ucigând 241 de soldați în câteva secunde. Este una dintre cele mai mari pierderi suferite de Statele Unite într-un singur atac terorist înainte de 11 septembrie.
Atacurile au fost atribuite Hezbollah-ului, o organizație șiită formată sub umbrela militară și financiară a Iranului. Aceasta a creat modelul care avea să marcheze deceniile următoare: Teheranul nu a atacat direct, ci a antrenat și sprijinit actori locali armați capabili să acționeze violent, menținând în același timp o anumită posibilitate „plauzibilă” de a nega responsabilitatea.
În anii următori, în Liban au fost răpiți și uciși alți oficiali americani, inclusiv șeful secției CIA, William Buckley. Războiul din umbră era acum o realitate consolidată. Reagan, așa-numitul „șoim”, nu a putut face față șocului și s-a retras curând din Liban, reducând prezența în Orientul Mijlociu.
Anii 1990: Hamas și extinderea frontului. Dacă Beirutul reprezintă actul fondator, anii 1990 au marcat extinderea conflictului în alte teatre de operațiuni. În 1996, atacul asupra Turnurilor Khobar din Arabia Saudită a ucis 19 soldați americani. Și aici, responsabilitatea a fost atribuită unei rețele șiite legate de Iran.
În același timp, Israelul a cunoscut o lungă serie de atacuri sinucigașe comise de Hamas și grupuri afiliate. Între 1995 și 2003, în Ierusalim au explodat autobuze, au fost distruse restaurante, și au fost lovite universități. Mai multe dintre aceste atacuri au ucis cetățeni americani. Cinci americani au fost uciși în atacul din 2002 asupra Universității Ebraice. În 2003, în timpul unui atac în Gaza au murit trei diplomați americani.
Hamas nu a fost doar un actor local; de-a lungul anilor, a primit din partea Iranului sprijin financiar, instruire și arme. În această etapă, conflictul dintre Teheran și Washington a căpătat o dimensiune mai amplă în care nu doar soldații în uniformă, ci și civilii americani din străinătate au devenit ținte indirecte.
Un caz controversat sunt atacurile din 1998 asupra ambasadelor SUA din Kenya și Tanzania, atribuite al-Qaeda, o organizație sunnită al cărei lider, Osama bin Laden, nu este deloc apropiat de Iran. Cu toate acestea, unele administrații americane au susținut că elemente legate de Hezbollah au facilitat mișcările teroriștilor, chiar dacă al-Qaeda a rămas autorul direct al atacurilor. Aceasta este o zonă gri care reflectă complexitatea conexiunilor dintre rețelele jihadiste și infrastructurile logistice regionale.
Irak 2003-2011: Cel mai sângeros capitol. Cea mai grea fază din punct de vedere numeric a sosit după invazia Irakului din 2003. Căderea lui Saddam Hussein a eliminat principalul rival regional al Iranului și a creat un vid de putere pe care Teheranul l-a exploatat rapid. Prin intermediul Forței Quds a IRGC și a unei rețele de miliții șiite irakiene, Iranul a furnizat explozibili sofisticați, instruire și coordonare operațională împotriva trupelor americane. Conform estimărilor Departamentului Apărării, cel puțin 603 de militari americani care au murit în Irak între 2003 și 2011 au fost uciși de miliții susținute de Iran printr-o strategie de uzură zilnică alcătuită din dispozitive explozive improvizate, rachete și atacuri asupra convoaielor și bazelor militare, care demonstrează că războiul prin intermediari poate cauza pierderi la scară largă fără un conflict direct între state.
Retragerea oficială a trupelor americane din Irak în 2011 nu a închis capitolul. În anii care au urmat, milițiile pro-iraniene au continuat să atace bazele și instalațiile americane din Irak și Siria.
Citește și: Cartelele SIM vor fi vândute doar în baza buletinului de identitate. Proiect elaborat de MAI
În ianuarie 2020, ca răspuns la uciderea generalului Qassem Soleimani ordonată de Trump în timpul primului său mandat, Iranul lansează rachete balistice împotriva bazei Ain al-Asad, rănind peste o sută de soldați americani. În decembrie 2019, un contractor american a fost ucis într-un atac cu rachete în Kirkuk. În 2023, o dronă a lovit o bază din Siria, ucigând un contractor și rănind mai mulți soldați.
Din 2023, au avut loc peste o sută de atacuri împotriva forțelor americane din regiune. În ianuarie 2024, un atac cu drone asupra bazei Tower 22 din Iordania a ucis trei soldați americani și a rănit zeci de alți. Războiul „indirect” nu s-a oprit niciodată cu adevărat.
7 octombrie 2023 și revenirea marii crize. Atacul Hamas împotriva Israelului reprezintă un alt punct de cotitură. Printre victimele acelui masacru se numără 46 de cetățeni americani. Hamas este autorul direct al carnagiului, cu violurile, tortura și luarea de ostatici care îl însoțesc, însă relația sa structurală cu Iranul readuce Teheranul în centrul dezbaterii privind responsabilitatea indirectă.
Episodul marchează și o eroare strategică iraniană. Operațiunea nu încalcă Acordurile Abraham și nu izolează Israelul în lumea arabă, așa cum se intenționa. Dimpotrivă, mai multe guverne din regiune își consolidează cooperarea în materie de securitate împotriva rețelelor islamiste radicale. Într-adevăr, am văzut cum structura profundă a Acordurilor Abraham a susținut în ultimele zile un vast răspuns arab împotriva Iranului, accentuând izolarea teocrației de la Teheran.
Din acest arc de timp de patruzeci și cinci de ani, se desprinde un fir comun. Iranul a evitat confruntarea directă cu Statele Unite, preferând să construiască o rețea de intermediari: Hezbollah în Liban, Hamas în Gaza, milițiile șiite în Irak și Siria și Houthi în Yemen. Această arhitectură i-a permis să multiplice punctele de presiune asupra Washingtonului, menținând în același timp o anumită ambiguitate operațională.
Bilanțul uman este semnificativ: sute de soldați americani în Irak, 241 de pușcași marini la Beirut, 19 piloți în Khobar, zeci de civili uciși în atacurile din Israel, diplomați vizați în Gaza, contractori și soldați vizați de rachete și drone în ultimii ani. Iar lista ar trebui să includă multe alte victime occidentale ale terorismului orchestrat de la distanță de Teheran, cum ar fi atacul antisemit din 18 iulie 1994 de la Buenos Aires asupra unui centru evreiesc care a provocat moartea a 85 de persoane și a rănit alte 300, fiind cel mai grav act de terorism din istoria Argentinei.
Nu a fost un război declarat în sensul clasic al doctrinei militare. Mai degrabă, a fost un război continuu, învăluit în mesajul mesianic lansat inițial de Khomeini: expulzarea Marelui Satan American din Orientul Mijlociu, pentru a distruge Israelul, a extermina evreii și a detrona monarhia saudită prin eliminarea custodiei acesteia asupra locurilor sfinte ale Islamului. Astăzi, odată cu slăbirea regimului iranian și schimbarea echilibrului regional, această fază istorică care a durat aproape o jumătate de secol s-ar putea schimba. Ceea ce rămâne este un fapt structural: de la începutul anilor 1980 și sub privirea atentă a opt președinți americani, confruntarea dintre Washington și Teheran s-a desfășurat efectiv ca un război endemic.
