Psihologul social Colette Capriles, profesoară de științe politice la Universitatea Simón Bolívar din Caracas, avetizează că plecarea lui Maduro nu atrage automat schimbarea sistemului și că statul, ca instrument de control, coerciție și supraveghere, va continua să existe, în ciuda optimismului.
Psihologul social Colette Capriles, profesoară de științe politice la Universitatea Simón Bolívar din Caracas, avertizează că plecarea lui Maduro nu înseamnă automat schimbarea sistemului. Capriles descrie un stat care nu mai funcționează ca furnizor de servicii publice, dar care continuă să existe ca mecanism de control, coerciție și supraveghere, scrie stiripesurse.
Citește și: FMI: Accelerarea reformelor structurale va stimula creșterea economică și nivelul de trai în Moldova
„Nu suntem o națiune ținută unită de un guvern sau de un contract social, ci o colecție de indivizi prinși într-o luptă pentru supraviețuire”, spune aceasta.
Plecarea lui Maduro nu este, prin urmare, un punct de cotitură pentru una dintre cele mai grave crize politice și sociale ale secolului XXI.
Mulți venezueleni se bucură, însă și mai mulți nu au nicio speranță imediată.
Capriles vorbește despre un paradox fundamental: statul venezuelean este în același timp absent și omnipotent.
Statul a dispărut din zonele esențiale ale vieții – sănătate, educație, infrastructură, protecție socială – dar este extrem de prezent în monitorizarea politică, în aparatul represiv și în rețelele de loialitate care leagă armata, poliția, grupările paramilitare și liderii locali de centrul puterii.
Această fragmentare deliberată a autorității, spune ea, a fost mecanismul-cheie prin care regimul s-a protejat de lovituri interne și a menținut controlul: nimeni nu este suficient de puternic pentru a prelua sistemul, dar toți sunt suficient de dependenți de el pentru a-l apăra.
Regimul Chávez a fost construit pe două baze: legitimitatea electorală și redistribuirea bogăției petroliere. Atâta timp cât aceste două surse au existat, statul a putut susține o narațiune de justiție socială și incluziune.
Prăbușirea prețului petrolului, combinată cu politicile economice distructive ale guvernului Maduro, a dus însă la o catastrofă economică ale cărei costuri au fost transferate brutal asupra populației.
Rezultatul nu a fost o societate egalitară, ci una dominată de relații informale, favoruri, piețe negre și dependență de conexiuni personale.
„Nu socialism autocratic, ci cel mai rău tip de capitalism primitiv”, îl numește Capriles.
Potrivit autoarei, chiar și în absența lui Maduro, structura de putere rămâne intactă: serviciile de informații, grupările paramilitare, „colectivele” locale și elitele regionale formează un labirint instituțional greu de dezmembrat.
Citește și: Moldova obține dreptul de proprietate asupra Sanatoriului „Moldova” din Odesa
În aceste condiții, riscul nu este doar instabilitatea politică, ci apariția unui conflict prelungit, difuz, în care populația civilă devine din nou ostatic.
„Este foarte ușor să creezi haos și să faci o țară neguvernabilă atunci când instituțiile sunt deja distruse”, avertizează Capriles.
Dar poate că cel mai puternic mesaj al textului este cel uman.
Dincolo de teorii politice și structuri de putere, Venezuela este o societate traumatizată: oameni care se tem de dispariții, de hiperinflație, de pierderea rudelor, de nesiguranța migrației.
Tinerii, spune Capriles, sunt prinși într-un „prezent etern”, incapabili să-și imagineze un viitor diferit.
Schimbarea dorită de venezueleni nu este neapărat ideologică, ci existențială: vor un stat funcțional, previzibil, limitat în putere și capabil să-și respecte obligațiile de bază.
Analiza lui Colette Capriles oferă o corecție importantă optimismului grăbit al observatorilor externi: Venezuela nu este doar o criză de leadership, ci o criză de structură socială, instituțională și psihologică.
Vindecarea nu va veni dintr-o intervenție rapidă sau dintr-o simplă schimbare de regim, ci dintr-un proces lent de reconstrucție a încrederii, a instituțiilor și a sensului de apartenență colectivă.
Venezuela vine după un deceniu de colaps continuu.
Pentru ea, adevărata tranziție nu este politică, ci socială. Aceasta va dura mai mult decât orice operațiune militară sau aranjament diplomatic.
