E vremea ca Uniunea Europeană să renunțe la strategia ei eșuată: „reacționează, speră, repetă”, constată Steven Everts, director al EU Institute for Security Studies în „Politico” (Belgia).
Manevrele diplomatice intense menite a opri războiul din Ucraina au dezvăluit o realitate îngrijorătoare: chiar și atunci când este vorba despre propria ei securitate, UE nu prea reușește să fie unul dintre jucătorii principali, potrivit stiripesurse.
Citește și: Stăuceni primește finanțare de la UE
Negocierile în curs privind viitorul Ucrainei – în contextul pe care liderii europeni îl califică în mod uzual drept conflict „existențial” – se desfășoară cu un aport minim din partea blocului european. Iar în vreme ce alții sunt aceia care le imprimă tonul și direcția, Europa rămâne reactivă: gestionează consecințele, limitează pagubele și speră să-și recupereze influența.
Această marginalizare nu e rezultatul vreunei decizii anume și nici nu depinde de voința unui singur individ – oricât de influent ar fi președintele american Donald Trump. Este mai degrabă expresia unei vulnerabilități mai profunde și a unui tipar îngrijorător.
Oricine ar examina deciziile Europei din ultimele luni nu poate să nu remarce o psihologie a slăbiciunii. E tabloul unui continent lipsit de curaj, incapabil de a trece la măsuri decisive chiar și atunci când sunt în joc interesele lui fundamentale și când chiar are la îndemână soluțiile necesare. Europa își pierdere încrederea de sine, se afundă în fatalism și-și justifică pasivitatea prin ideea consolatoare că nu are de ales cu adevărat, întrucât are numai cărți proaste de jucat. Și, în plus, pe termen lung, lucrurile se vor aranja de la sine. Nu trebuie decât să așteptăm următoarele alegeri din SUA.
Dar chiar se vor aranja de la sine? Și își permite Europa acea așteptare?
Pentru că Ucraina cu siguranță nu și-o permite.
Simpla comentare a proiectelor de plan de pace ale altora într-un soi de „tele-diplomație” nu e suficientă. E nevoie de decizii și e nevoie acum. Europa e un continent de țări bogate cu potențial considerabil. Dar în vreme ce liderii ei tot repetă că securitatea și succesul Ucrainei sunt esențiale pentru însăși securitatea și supraviețuirea Europei, ajutorul ei militar efectiv pentru Kiev s-a redus în ultimele luni.
Din perspectiva financiară Europa pică testul pe care tot ea și l-a fixat. Ucraina are nevoie cam de 70 de miliarde de euro anual – și, da, e mult, dar e numai 0,35% din PIB-ul UE. Cu alte cuvinte, e în puterea colectivă a Europei. Însă sunt luni deja de când statele UE nu se pot pune de acord asupra mecanismelor de utilizare a activelor rusești înghețate ori a oricărei alte alternative adecvate pentru a menține Ucraina pe linia de plutire.
Ce am văzut în schimb au fost ezitări și triumful gândirii meschine. E totodată destul de grăitor faptul că tentativa SUA de a impune pur și simplu modul de cheltuire a acestor active, cu 50% din profit direcționat spre Washington în loc de Kiev, a fost lucrul care a urnit în cele din urmă Europa spre acțiune.
Fapt regretabil, psihologia europeană a slăbiciunii e la fel de vizibilă și în domeniul economic, întrucât acordul comercial UE-SUA din iulie constituie un exemplu clasic de vulnerabilitate care se dă „pragmatism”.
UE avea instrumentele necesare pentru a replica la taxele vamale și măsurile coercitive americane, inclusiv contra-taxe și instrumentul ei anti-coerciție. Dar, la presiunea statelor membre temătoare de o retragere mai amplă a SUA din sfera securității europene și a Ucrainei, a optat să nu le folosească. Rezultatul a fost un „acord” dezechilibrat cu o taxă vamală unilaterală de 15%, care încalcă normele Organizației mondiale a Comerțului și obligă Europa la achiziții de energie și investiții în SUA totalizând sute de miliarde de dolari.
Chiar mai rău, acordul nu a adus acea stabilitate trâmbițată drept principal beneficiu al său. Washingtonul a desemnat între timp măsurile de tranziție energetică și reglementările din domeniul tehnologiei ale Europei drept „bariere comerciale” și „taxe asupra companiilor americane”, deschizând posibilitatea unor noi măsuri de represalii. SUA au mărit presiunea chiar săptămâna trecută, când reprezentanții lor comerciali s-au întâlnit cu miniștri UE și au contestat direct unele reguli referitoare la tehnologie.
UE ar fi trebuit să fie o superputere în domeniul reglementării și economiei, mai degrabă decât în cel militar. Dar în ciuda deceniilor în care s-a folosit de puternica-i pârghie economică în scop politic, UE e acum în derivă, confruntată cu o luptă transatlantică pentru putere tot mai dură în domeniile comercial și tehnologic.
Tipare similare de retragere sunt vizibile și în cazul acțiunilor UE din alte domenii. În timp ce Rusia își întețește războiul hibrid contra infrastructurii vitale a blocului, reacția europeană rămâne ezitantă. Iar în timp ce China își exploatează agresiv în scop politic restricțiile de export și exportul de minerale esențiale, Europa continuă să reacționeze tardiv și fără vreo coordonare clară. Și în Orientul Mijlociu, în ciuda faptului că UE e unul dintre principalii donatori pentru Gaza, ea joacă un rol marginal în orice tratative legate de pace și reconstrucție.
În criză după criză rolul Europei nu e numai redus, ci și tot mai redus. Întrebarea e: când vor decide europenii că s-au săturat de această slăbiciune și irelevanță?
Aceasta e mai presus de toate o chestiune ce ține de psihologie, de încrederea în propriile puteri, inclusiv puterea de a spune „nu”. Însă deșteptarea e posibilă doar dacă Europa va investi în capacitatea ei de a lua decizii colective – prin punerea la comun a autorității politice și a resurselor financiare. Nu există cale de ieșire din această situație, cu excepția investirii într-o UE mai puternică.
Acest argument elementar a mai fost exprimat până acum de o mie de ori. Dar dacă insistența pe ideea de „mai multă voință politică” din partea membrilor e într-adevăr corectă, ea e totodată și prea simplistă. Trebuie să conștientizăm că a construi o UE mai puternică mai presupune și să renunțăm la câte ceva. Însă în schimb am obține un lucru esențial: capacitatea de a sta pe propriile picioare în lumea lui Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping.
Un lucru deopotrivă necesar și neprețuit.
